Fii tu ochii mei

Capitolul 12

They asked me how I knew
My true love was true
Oh, I of course replied
Something here inside cannot be denied
They said someday you'll find
All who love are blind
Oh, when your heart's on fire
You must realize
Smoke gets in your eyes
So I chaffed them and I gaily laughed
To think they could doubt my love
Yet today my love has flown away
I am without...

Versurile melodiei ăsteia răsuna în toată casa. Am scos toată mobila veche afară și am comandat una nouă. De o săptămână mă enerva să văd aceleași lucruri în casă. Totul mă enerva în ultima vreme. Și aveam și un coșmar care mă supăra de un timp, visam că țin un bebeluș în brațe, ceea ce mă scotea din minți, pentru că voiam să uit. Mi-am dorit sa redevin tată dar visul ăsta s-a spulberat. Nu mai voiam să sper la așa ceva.

Jabbo mă privea nedumerit iar Snow pufăia din când în când.

Priveam cam unde aș putea pune noua canapea. Și atunci, pentru prima oară după un an, m-am gândit la Lana... Unde ar fi așezat ea canapeaua? Iar asta m-a înfuriat. Mi-aș fi dorit să o șterg de tot din mintea mea...din inima mea.

Revin la ceea ce făceam tocmai pentru a-mi ocupa mintea cu orice altceva.

Jabbo se liniștește o clipă și apoi o ia la fugă spre plajă. De câteva luni învățase să sară peste gardul de lemn care se micșorase, sau Jabbo se făcuse mai mare, nu știu. Las totul baltă și pornesc în căutarea lui. Din păcate a luat-o spre...ea. Iar a fugit spre casa în care locuise ea.

Am ezitat o clipă, dar la urma urmei, trebuia să îl recuperez pe Jabbo. Alerg spre el dar nu îl găsesc, ca de obicei în fața terasei. Portița este deschisă și văd urme care duc în casă.

Inima îmi bate puternic și un nod mi se pune în gât, făcându-mă să respir din ce în ce mai greu.

-Jabbo...!strig eu, ușor, gâtuit..

Nu aud niciun sunet...

Îmi fac curaj și urc scările până pe terasă. Ușa de la casă este deschisă...

Emoțiile pun stăpânire pe mine și îmi simt genunchii moi, ca de gelatină. Inima mă îndeamnă să intru în casă și în acel moment parfumul Lanei mă izbește puternic. Vanilie. Aud un foșnet din bucătărie... Aș vrea să îi strig numele dar nu am curaj. Îmi dreg glasul vrând să o strig totuși dar atunci o ființă sinistră îmi apare în fața ochilor.

-Uhm... mă scuzați, spun eu speriat.

-Ce căutați aici? întrebă femeia îmbrăcată în negru și cu o expresie severă pe chip.

-Câinele meu... cred că este în casa dumneavoastră.

-Câine? Aici? Doamne Dumnezeule Mare, mai este ceva sfânt în țara asta? răbufni ea.

-Îmi cer scuze, fosta proprietară... Adică ea și eu eram...

Mă bâlbâiam ca un tânăr adolescent și nu reușeam să exprim în cuvinte clare sau simple ceea ce voiam.

Atunci am auzit cel mai dulce sunet. Un râs finuț se auzi dintr-un colț. Am crezut că am o cădere nervoasă, era râsul pe care îl auzisem de atâtea ori și care mă înmuia, mă făcea să cobor garda, atât era de dezarmant... Dar vocea care a spart liniștea a fost cea care m-a scos din starea de buimăceală.

-Wow, marele Wesley Syke... cel mai ce... a rămas fără cuvinte?

Nu îndrăznesc să mă întorc. Îmi este teamă că visez și că vocea pe care o aud este de fapt o iluzie creată de creierul meu și așa afectat destul de grav.