Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

Suferința ca o artă

     Uneori ți se pare că suferința ta are un farmec aparte. Că prezența ei constantă îți conferă o aură misterioasă, țesută din umbre infernale și damnări urlate în șoaptă, reflectând lumina ardentă a flamei smolite ce mistuie fiecare fascicul al mozaicului haotic căruia i-ai dat un nume atât de incomplet și de banal: cel de „suflet“.

     Când simți teama și durerea și nesiguranța și dorința de moarte înfigându-și colții ascuțiți în adâncurile minții tale, șiroaiele de sânge stacojiu care țâșnesc din rănile cauzate de crudele tale decepții se împletesc între ele, formând frânghii aparent trainice, frânghii ce te leagă de aceia care au umblat pe această rocă spațială numită Terra cu mult timp înaintea ta, iar un straniu sentiment de conexiune îți cuprinde inima înfiorată de izolare.

     Și te asemuiești cu un formidabil tablou fantezist și obscur, pictat cu lacrimi dulci, lichid sangvin coagulat și nuanțe de noapte, prins într-o ramă argintie din care stelele însele te privesc pieziș, intimidate de razele ucigătoare ce răzbat din ochii tăi înecați în tenebre.

     În acele momente, în acele beții trecătoare de visuri țesute atât din terori nocturne, cât și diurne, te vezi drept o persoană frumoasă. Invincibilă. Strivit de suferință, te avânți sus, tot mai sus, spre înălțimi la care niciun zeu n-ar îndrăzni să râvnească. Fiindcă zbaterile tale nesfârșite creează artă, iar tu te lași străpuns de o sabie făurită din suferință și argint viu, căci vrei să spulberi orice limită. Atunci nu te mai mulțumește doar să faci artă, să fii un mizer slujitor a ceva ce-ți depășește percepția senzorială. Nu, ci începi să te forțezi să devii artă. Iar singurul mod prin care poți să te ridici la rangul de artă, în viziunea ta fragmentată, este cel de a te lăsa măcinat de propria durere. În sfârșit, ai realizat că durerea-i artă, arta durere, iar ca să-ți îndeplinești scopul de a-ți atinge potențialul absolut ești nevoit să te dedici supliciului tău de basm.

     Apoi realitatea te smulge din brațele acestei iluzii bolnave. Îți demitizezi demonii. Redevii conștient de faptul că suferința ta n-are niciun dram de frumusețe în natura sa obscenă și obsesivă. Nu există niciun pic de glorie în metodele elaborate de tortură pe care le aplici asupra sinelui tău, de unul singur, din proprie inițiativă, acompaniat doar de ceasul ce ticăie obstinat în camera ta atunci când acele acestuia trec cu mult de miezul nopții. Disperi după disperare, dispari printre disonanțe disparate și te descompui în discrepanțe demoralizante, sperând veșnic că cicatricele tale se vor aranja în forma unui arabesc atmosferic, dar asta nu-ți aduce nici noblețe, nici tărie de caracter.

     Și, exact ca la începutul acestui șuvoi de cuvinte lipsite de coeziune, rămâi un tablou. Un tablou ale cărui culori odinioară atât de scăpărătoare s-au șters din pricina furtunilor de vară care s-au năpustit pe rând, de-a lungul anilor, asupra pânzei neajutorate, dezlănțuind lacrimi amare de găuri negre, tunete de vid și fulgere de cuarci dislocați. Rama acestui tablou lipsește cu desăvârșire, căci s-a pârjolit în îmbrățișarea perfidă a astrelor.

     Atunci revelația te lovește cu desăvârșire, asemenea unui nou trăsnet providențial: suferința ta nu este frumoasă. Dimpotrivă. Este odioasă. Te silește să putrezești puțin câte puțin, până ce te va reduce în cele din urmă la un morman de oase fildeșii arse și o piatră cioplită în forma neregulată a unei inimi. Duhnești a amărăciune, căci fiecare demon pe care l-ai invitat să se dezlănțuie în mintea ta și-a lăsat amprentele soioase asupra amintirilor tale neprețuite. În pieptul tău pulsează golul. Rațiunea ți se ramifică, risipindu-se în eter. Memoria te înșală. Totul din cauză că te-ai dedicat durerii. În nebunia și naivitatea ta, ea și numai ea reprezenta atât ușa, cât și cheia spre o lume ideală. Ți-ai permis aroganța de a-ți considera propria suferință o artă.

     Primitivă. Barbară. Monstruoasă. Grotescă. Suferința ta este orice altceva în afară de artă. Iar tu, cu atât mai mult. Căci în timp ce alții din jurul tău vor izbuti să se metamorfozeze în artă, tu vei rămâne captiv sub umbra lor, fără vreo cale de scăpare.

     Nu, nu vei fi artă. Dar vei fi propria ta suferință. Sper că acest deznodământ îți va aduce o vagă mângâiere vitriolantă, deși n-ai fi meritat nici măcar atât.