Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

Îmi urăsc corpul.

Îmi urăsc corpul.

Urăsc că cere atât de mult de la mine și urăsc că nu-mi oferă suficient în schimb.

Urăsc că nimic din ce-i dau nu-l îndestulează și nimic din ceea ce primesc eu de la el nu mă va putea satisface vreodată.

Urăsc lipsa de considerație și ignoranța acestei cuști vii. Urăsc că nu sângerează atunci când mintea-mi urlă în agonie și sufletul mi se risipește prin pustiu. Urăsc că nu se interesează decât de sine și de nimic altceva. Pe când sufletul și gândul tânjesc să se dedice fără oprire lumii înconjurătoare, corpului nu-i pasă decât ca cerințele sale ridicol de simple să fie îndeplinite zi de zi, zi de zi, zi de zi.

Urăsc limitele în care corpul meu mă forțează să mă încadrez. Urăsc lipsa sa de creativitate. Și urăsc că tot din cauza acestui corp nu mai am curajul și forța necesare pentru a mă scoate din acest șablon chinuitor făurit din molecule și celule aberante.

Celulă, celule, ca cele de la închisoare, iar asta nu poate fi doar o coincidență, o întâmplare, căci celulele-mi formează o închisoare.

Urăsc că aspectul meu fizic nu-mi reflectă esența. Nu, nici pe departe. Căci corpul meu se sluțește și se deformează zi după zi, noapte dupa noapte, iar cicatrice adânci acoperă pielea sa subțire și inutilă, pe când mintea mea strălucește în splendoarea sa, explodează în prisme de culori și explorează lumi neștiute de nimeni altcineva.

Corpul meu e hidos. Mintea mea e frumoasă.

Sau poate urăsc gândul obsesiv că ar exista o posibilitate, una cât de măruntă, ca aspectul fizic să-mi reflecte de fapt adevăratul sine. Căci corpul îmi putrezește, devorat de vreme și durere, iar esența mea se pierde în nebunie și ipocrizie, într-o lume fragmentată asemenea sticlei unei oglinzi sparte.

Corpul meu e hidos. Mintea mea e hidoasă.

Dacă ar fi să devină un om separat de mine, cu voință proprie, corpul meu ar fi genul de persoană care ar izbucni în râs în mijlocul unei înmormântări, chiar la finalul atât de solemn al recviemului dedicat celui decedat. Apoi ar devora toată pomana și s-ar strecura în sicriu, alături de mort, provocând un scandal imens.

Îl urăsc și pentru asta.

Întregul Univers se ofilește încetul cu încetul, iar corpului meu îi pasă numai de nevoile sale nesemnificative și copilărești.

Stelele se sufocă în marea de umbre de deasupra capului meu. De ce aș avea nevoie eu de aer?

De ce aș avea eu nevoie de somn când timpul se răsucește neîncetat sub pătura de tenebre a spațiului, incapabil să doarmă sau chiar să se relaxeze pentru o clipă măcar?

Clipă, clipă, timp, oare cum ar măsura însuși timpul timpul care se scurge, oare timpul există pentru timp, ce reprezintă o clipă pentru timp? Poate timpul măsoară timpul chiar în timp, la fel cum unii oameni măsoară timpul în oamenii pe care i-au cunoscut de-a lungul timpului.

La ce-mi trebuie mie apă, când planetele se usucă una câte una, lăsându-se spulberate și împrăștiate în vid, particulele de praf încurcându-se între ele și unindu-se într-un val mut, fără identitate și sens, care se îneacă pe sine?

Mâncare, mâncare, la ce-mi trebuie mie mâncare, când există cunoaștere și tentație, care mă fac să tresalt și-mi amorțesc simțurile deopotrivă?

N-am nevoie de o viață efemeră atunci când veșnicia morții îmi promite atât de multe. Și cu siguranță n-am nevoie de acest corp.

Lăsați-mă să mă lepăd de el, vă implor! E o povară ce mă țintuiește în adâncurile unui ocean tulbure, împiedicându-mă să mă ridic spre văzduhul limpede ce-și strigă dulcea chemare.

Aș zbura, însă corpului meu îi lipsesc cu desăvârșire aripile.

Și de aceea îmi urăsc eu corpul. Urăsc, urăsc, urăsc...

Îmi.

Urăsc.

Corpul.