Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

Ard

Ard
Ard
Scârbavnică ființă înecată în pucioasă
Ce-așteaptă moartea cu a sa coasă
De cupru și cobalt și aur și fier
Și sunete dulci țesute-n eter

Frecușul lamelor e o melodie ce-acompaniază
Urcușul coastelor ce-mi împung carnea și-mi împing afară
Inima ce mă îmbie spre mai mult
Spre mai mult, spre mai mult, spre mult, mult mai mult

Prea mult, prea mult, un', doi, trei, stop

Stop.

Te rog.

Smulge-mi inima din piept și sfâșie-i atriile calcifiate și ventriculele carbonizate
Pentru că la ce-mi trebuie un astfel de organ
Când e spongios și găunos, o cavitate musculară ce se crede ființă vie
Căci mișcă încontinuu
Iar ceea ce mișcă trăiește. Nu?

O eroare logică de-un comic absurd.

E viu ceea ce iubește
Iar inima mea mustește în vid
Nu-i vie, dar bate
Tot bate
Și se zbate
Se strânge
Și plânge
Străduindu-se să înțeleagă
Să înțeleagă
Totul din nimic
și nimicul din întreg
Și mintea i se alătură în disperare
Aripă întoarsă pe dos, cu oasele ieșite, tendoanele-ndesite și penele teșite
Și aripa devine picior, iar piciorul coadă
Ce se-nnoadă într-o coardă
O singură moleculă, apoi un atom
Și dispare, totem de autodistrugere și veșnic somn

Căci lipsit de iubire
Ești la nesfârșit adormit
Sau cel puțin așa am auzit

Navighez pe auzite și pe pipăite și asta se simte, da, se simte
Îndată fac un pas greșit, mă împiedic printre sticle de tărie, cioburile verzi îmi străpung picioarele, se topesc într-un maglavais vernil-crem-ruginiu, și încep din nou să treacă prin procesul de involuție (sau evoluție?) la nivelul de singularitate până se prăbușesc în sine

Membrele mele ajung gaură neagră
Iar gaura neagră ia foc

Prinse în adâncurile mele, fără cale de scăpare, flamele se chinuie să-și croiască drum prin pereții de gravitație, arzându-mi întreaga energie

Îmi zic, ,,fie ce va fi să fie"
Mascându-mi umbrele de agonie
Sub o impresie de beție
Dulce gust de-amurg pe limba mea împleticită
Dar fumul și cenușa pângăresc aroma de portocaliu și bauxită

Și mă doare
Și o merit.
Dar mă doare
Dar mă doare...

O, Soartă
O, Moarte
O, oricine aude aceste șoapte în miez de noapte
Te conjur, răspunde-mi la întrebare
E asta pedeapsa mea oare
Pentru c-am crescut c-o inimă stearpă de dragoste?

Sau însăși lipsa de dragoste reprezintă deja pedeapsa capitală, incendiul cosmic în care sunt pe cale să pier fiind consecința unei alte greșeli de ale mele? Pentru că am destule, ai de unde alege

Am mâncat aripi de fluturi zaharisite, cu mentă garnisite
Și am băut raze de lună din morminte, cu comete smălțuite
Și am trăit doar pentru mine
Și pentru o presupsă minte ce mereu minte

E deja de ajuns ca să mă destram

Ca să ard

Acum chiar ard

Și arde
Arde
Ard
Și ard
Și simt adânc în miocard
Un dans de diavol și de-amar
Și de la fum nu mai văd clar
Se pierde viața-n amonte și-aval
Iar electroșocul final
Din sistemul meu neuronal
Se-ndreaptă constant spre tot ceea ce am ratat
Cât timp am trăit (șchiopătat)

Spre dragoste și dor
Iubire și amor
Toate acestea dor
Dor, dar oare dor
Mai mult decât lipsa lor?

Uneori
Mi-aș da întreaga cenușă
Și întreaga turbulență
Și fiecare scânteie aruncată prin plămânii mei de vată
Pentru a ști că privirea unei singure persoane
Ar avea puterea de a-mi aprinde un rug funerar

Astfel arderea mea n-ar mai fi combustie spontană
Nici autodistrugere haotică
Sau larmă universală

Ci dătătoare de viață și căldură
O supernovă împărtășită
Ce dansează și se răspândește pe simfoniile lui Beethoven
Și creează nuanțe de lumină interdimensională

Însă eu adun orice fascicul de fotoni într-un mic punct focal și-mi dau foc cu mâna mea, în nemișcare, fără muzică de fundal

Ard în singularitate
Și ard în singurătate.