Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

Astenie de noiembrie

E dimineață
Asupra străzilor gri și sumbre s-a lăsat ceața
E ceață și în mintea adolescentei
Ce se târăște cu pași apăsați pe asfalt
În drum spre a mia sa moarte
Neuronii îi îngheață
Precum picurii de apă din atmosferă
Un singur gând viețuiește-n capu-i plecat
Obsesiv și sacadat
Nu din nou
Nu din nou
Nu din nou

Nu
Din
Nou.

E după-amiază
Cerul se îmbăiază în nuanțe de plumburiu și alb și albăstriu
Timidă, adolescenta se strecoară pe-o poartă înaltă
Purcede din nou la drum pe stradă
Picioarele și mâinile și capul o dor
În piept i s-a aciuat un gol
Deși inima-i bate în continuare în ritm domol
Din sino-atrial în atrio-ventricular
Lent, scârbit și refractar
Buzele ei violete iau ușor-ușor forma cuvintelor
Lasă-mă să mor
Lasă-mă să mor
Lasă-mă să mor

Lasă-mă
Să
Mor.

Se apropie seara
Soarele s-a ascuns de cealaltă parte a Terrei
Nicio altă stea n-a cutezat încă să se ivească
Degetele adolescentei sunt încleștate de marginea înghețată a unui pod
Așchii de piatră îi julesc pielea fină de pe mâini
Mâini de pianistă
Fierul din sângele ei se contopește
Cu fier mâncat de rugină
Ea surâde
Sângele ei era deja ruginit de ani și ani de lacrimi și sudoare
Simte iz de mare
Deși tatonează deasupra unui râu smolit
Pe malurile cărora pescarii își azvârlesc undițele la final de săptămână
Râsul sardonic al adolescentei răsună
Când creierul ei născocește o nouă întrebare
Ce vor spune pescarii când vor prinde degete în loc de pește
Degete de pianistă
Degete de pianistă
Degete de pianistă

Degete
De
Pianistă.

E seară
Adolescenta nu mai are ochi pentru pământ sau pentru cer
Doar soarbe din priviri apa îmbietoare
Un instrument cu greutatea unui elefant a cărui viață a fost curmată în schimbul unor clape îmbrăcate-n fildeș îi atârnă de gât
O trage în jos
Și o doare, o, cât o doare
Dacă nu sare, o va durea în continuare
Dacă nu sare, atlas și axis vor ceda oricum sub presiunea acelui instrument de tortură
Lăsându-i capul să-i fie smuls cu brutalitate
Și aruncat în mijlocul curenților ce deja și-au început cântul de jale
Adolescenta nu se mai gândește
Se apleacă orbește
Aude un cor
De îngeri, demoni și cocori
Ce-o cheamă să li se alăture în zbor
Zâmbește printre lacrimi la propria sa crimă
Liberă în sfârșit
Liberă în sfârșit
Liberă în sfârșit

Liberă
În
Sfârșit.

O boare bruscă o scoate din stupoare
Vocea mamei ei, oare?
Sau cea a unei stele mărunte ce o privește de la ani-lumină depărtare
Murmurându-i simfonii de fulgere
Și tunete
Și ropote de râsete
Și comete cu cozi rupte
Și dansuri șchiopătate printre frunze palide și mute?

E miez de noapte
Sunt singur și nu sunt sigur dacă stelele se văd acum
Aș întreba-o pe adolescenta ce trăia într-o perpetuă stihie
Acea adolescentă de atât de demult
Dar nici ea n-are de unde să știe
La fel ca mine, are roletele lăsate
Și stă încuiată între patru pereți verzi
Pierdută
Pierdută, dar nu moartă
Căci încă o aud cântând
Astenie de noiembrie
Astenie de noiembrie
Astenie de noiembrie

Astenie
De
Noiembrie.