Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

Pe aripi mânjite de fantezie

    Londra, anul 2005. O duminică cețoasă de noiembrie, într-un cimitir. Liniștea și pacea domnesc asupra acestui loc retras. O singură persoană se află în cimitir, așezată lângă o piatră funerară, părând adâncită în gânduri. Ține un trandafir roșu în mână și îi smulge petalele una câte una, murumurând neinteligibil. Fata se numește Olivia Hemsworth. Are 17 ani, dar este destul de scundă pentru vârsta ei, are păr brunet, lung și ondulat, iar ochii ei sunt de un gri palid, aproape argintii. Poartă niște blugi simpli și un hanorac larg, negru.

    Când smulge ultima petală, o aruncă în aer. O privește cum dansează, dusă de briza răcoroasă a toamnei, precum o balerină îmbrăcată într-un tutu însângerat. Pentru câteva clipe, petala ia forma dansatoarei, până când cade, lipsită de viață, pe solul amorțit. Tot sângele balerinei s-a scurs, iar inima ei s-a oprit. E din nou doar o petală, o petală insignifiantă pe pământul ce duhnește a rânced și moarte.

    Când vede că trandafirul nu mai are nicio petală, Olivia lasă tulpina plantei, un cadavru din frunze uscate și spini, alături de piatra funerară. Acum se vede clar și ce este scrijelit în piatră: un nume și nișe date. Robert E. Hemsworth. 1960-2003.

    Olivia se ridică de pe pământ și își scutură hainele. Surâde.

    OLIVIA: Pa, tati.

    Părăsește cimitirul. Își vâră mâinile în buzunare; seara se apropie și a început deja să fie mai frig. Olivia merge pe o alee îngustă și prăfuită, privind în jur. Zâmbește din nou, de data aceasta mai larg. Alții nu ar vedea ce vede ea. Poate pentru că nu vor. Poate pentru că se tem. Dar ea vede, și asta e tot ceea ce contează pentru ea. Vede micul dragon sidefiu care îi taie calea. Vede florile argintii ce răsar brusc pe ramurile unui copac care, în rest, e pleșuv. Vede păianjenul uriaș, cu spinarea ca de abanos, care se ascunde după un bolovan acoperit de mușchi. Ea vede mai multe decât alții. Aude mai multe. Simte și știe mai multe.

    Din depărtare se aud claxoane de mașini și, aproape de parcă ar păși printr-un portal magic, Olivia ajunge la capătul aleii liniștite. Dă un colț și, astfel, se găsește în centrul Londrei. Gata cu pacea, cu șoaptele vântului. Doar mașini și oameni zoriți. Și zgomotele inconfundabile ale Big Ben-ului. Bang, bang, bang, de zece ori.

    Olivia tresare. S-a făcut deja atât de târziu? Începe să alerge. Fuge de-a lungul străzilor largi, apoi se oprește în fața unui bloc gri, înalt și deprimant. Îl privește pentru câteva clipe. Vede cum o plantă asemănătoare cu iedera, însă aurie și strălucitoare, năpădește zidurile crăpate ale blocului. Crește, crește, crește, până ce ajunge la acoperiș, până ce sufocă fiecare fereastră, până ce un mic cârlionț al plantei agățătoare se înfășoară în jurul giruetei din vârful clădirii. Totul e auriu, orbitor, amețitor. Olivia țipă și cade lângă treptele din fața ușii, respirând cu greutate. Nimeni nu este acolo să o vadă, nimeni nu este acolo să o audă. Dar când își ridică din nou privirea, planta a dispărut. Nu mai e nicio urmă de auriu pe clădirea mohorâtă.

    Fata răsuflă ușurată și intră în bloc. Ia liftul până la etajul al șaselea. Iese din lift și merge pe hol până la o ușă simplă, cu un 5 strâmb, din metal agățat lângă vizor, și un preș murdar pe care abia se vede mesajul „Bine ai venit!“. Fata deschide ușa. O închide în urma ei. Oftează.

    Acasă.

    Holul este întunecat, dar Olivia nu apucă să aprindă lumina. Cineva o face înaintea ei. O femeie înaltă, slabă, cu un aer sever. Joanne Hemsworth, mama Oliviei.