Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

mama.

mama.

cuvânt care arde ca un fier încins pe papilele zbârcite ale limbii mele.

urletul primordial de nou-născut îmi este amuțit într-o îmbrățișare înăbușitoare care se închide asupra mea ca valvele unei dionaea muscipula. țepi de mătase. carcasă de catifea. pământ putred, rânced, static în ghiveciul său sever.

o văd. o aud. o miros. respirăm același aer. am gustat aceeași sevă a vieții, încă din uter, din placentă, de la facere lumii noastre împărtășite.

prima mea clipă a aparținut ei. mi-a furat-o ea, capturând-o în giulgiul cearșafurilor albe, alături de primele mele lacrimi, căci mi le-a furat și pe acelea.

apoi mi-a mai furat multe altele.

chiar și acum, respirăm același aer. îmi fură moleculele stinghere de oxigen, otrăvindu-mi-l cu dioxidul ei de carbon. sunt conștient de asta, dar totuși, mă chinui să respir în continuare, și tot ce găsesc e silă. de parcă al meu (sau al nostru?) cordon ombilical n-a fost niciodată cu adevărat retezat.

doi oameni plămădiți din același lut. gemeni siamezi. un androgin creat împotriva voinței jumătății. mereu, veșnic, inevitabil și indubitabil, fata mamei.

fata mamei.

fiica mea.

mama mea.

fiica ei.

fiica.

mama.

fiica.

mama.

mama. mama. mama.

mama și fiica, fiica și mama, ea și el și el și ea se pierd în reverberațiile undelor de urlete aruncate asupra vitrinelor de sticlă ale unui veselar gol, iar printre atât de multe zgomote orice esență a cuvântului dispare.

mamă, te-aș ruga să mă mai naști o dată, dar asta doar m-ar face sclavul principiilor tale o a doua oară. acum, pur și simplu, vreau să mă nasc eu singur.

eu. eu pe mine, din mine, pentru mine.