Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

Succes

     Toată viața mea am crezut că n-aș fi în stare să suport eșecul, așa că am țintit cât mai sus, muncind din greu pentru a-mi pune toate visurile în practică. Nici nu voiam să iau în calcul posibilitatea de a da greș, considerând că dacă eu îi neg existența, atunci aceasta va dispărea complet. Și, într-un fel, a funcționat. De-a lungul anilor, am dat numai de reușite peste reușite. Cu chin și trudă, ce-i drept, însă cu o satisfacție pe măsură. Dacă cineva m-ar fi întrebat cum aș reacționa în fața eșecului, i-aș fi răspuns, mai în glumă, mai în serios, că probabil m-aș arunca de pe primul pod care mi-ar ieși în cale. Nu cel mai matur mod de gândire, cu siguranță, dar nu știam mai bine pe atunci. Eram doar un tânăr cu potențial, mânat de curiozitate și ambiție, și cu lacune imense în cadrul a tot ceea ce însemna înțelepciune. Rețeta perfectă pentru dezastru.

     Nu mi-a luat însă mult ca să realizez că succesul este incomparabil mai greu de gestionat decât eșecul. Pentru că atunci când ai succes, oamenii din jurul tău încep să aibă așteptări tot mai ridicate de la tine, iar responsabilitățile se adună una peste alta în mintea ta, până când te strivesc, până când orice urmă de bucurie și pasiune este stoarsă din tine și te trezești în fiecare dimineață dorindu-ți să nu te fi trezit în primul rând. Devii paranoic și nesigur, te aștepți mereu la ce-i mai rău, la acel pas greșit care va constitui prăbușirea iminentă a întregului tău imperiu. Și te transformi, încetul cu încetul, într-o umbră a propriului sine, căci ai strălucit prea intens pentru prea mult timp, muritorule de rând, iar acum ți-a venit rândul să te stingi și să te alături întunericului nesfârșit.

     Da, toată viața mea am crezut că nu voi fi în stare să suport eșecul. Dar acum știu că ceea ce nu sunt eu în stare să suport cu adevărat este succesul.