Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Fântână de adevăruri

9.  FÂNTÂNĂ DE ADEVĂRURI

De ziua mea, când Gale a decis să mergem la o petrecere underground, mare atracție în Syracuse, ideea îmi surâdea suficient de mult ca să ajung într-un conac părăsit și să petrec cot la cot cu o gloată întreagă de adolescenți beți. Deși se presupunea că totul avea să iasă bine, că nimic nu putea merge prost, nu a fost așa. Sunt necroamantă și posibilitatea de a da peste spirite pierdute care încă mai mișună în lumea oamenilor este trecută de cincizeci la sută. De aceea, după noaptea petrecută ca țintă pentru un spirit ce avea un simț al umorului sec și ironia cea mai la îndemână armă, am ajuns să jur că-l voi readuce la viață, dacă vă vine să credeți, și totul pentru a-mi salva prietenul. Și, după multe minciuni pe care a trebuit să le spun, și chiar după unele infracțiuni, iată-mă în fața lui Hades Morgenstern, în bucătăria unui vrăjitor ce a apucat Primul Război Mondial, tăcând mâlc și privindu-l ca pe o bucată de artă abstractă, dar minunată și provocatoare.

—Ce o să facem în continuare? am întrebat în cele din urmă, iar el își ridica capul spre mine, încă jucându-se cu bricheta lui Ron, ca și cum era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată.

Eu stăteam ca pe ace, spre deoebire de el. Eram legați unul de altul. Eram, oarecum, aceeași persoană în două corpuri diferite, iar gândurile nu-mi dădeau pace. Nu aveau cum să-mi dea pace în așa circumstanțe. Arsura de la deget încă îmi zvâcnea și mă întrebam dacă și a lui făcea la fel. Dar normal că făcea. Acum puteam să explic intensitatea sentimentelor care mă traversau. Erau ale mele și... ale lui. Inima îmi tresăltă în piept și mi-am presat palma peste coaste. Hades păru să se cutremure la rândul său, i-am văzut umerii tresărindu-i, încă stând pe scaunul din fața mea, în timp ce eu eram în picioare, rezemată de blatul de lângă aragaz, locul în care stătuse Kit până atunci.

—La naibii cu toată treaba asta, Hades! m-am răstit, lovind blatul cu palma nebandajată. Vorbește odată cu mine!

S-a ridicat în picioare în următoarea clipă, ca și cum ieșirea mea îi sfărâmițase orice urmă de răbdare, cu o expresie pasivă pe chip, parcă așteptându-se să reacționez așa, iar fiorul ce mă traversă fu mai rece ca niciodată. Ochii îi sclipiră și mi-am dat seama că-l simțise și el. Poate mut, ca o durere ce urma să dispară complet, dar îl simțise. Știa că-mi era teamă. Mi-am înghițit cu greu nodul din gât și el s-a oprit dinaintea mea, proptindu-și brațele în marginea blatului, de o parte și de alta a trupului meu. Era periculos chiar și fără să mă poată atinge, dar acum, când îi simțeam vag atingerea în apropierea șoldurilor mele, a părut că începe să-mi vâjâie capul. Mă îngrijora mai tare totul dintr-odată, pentru că eram conștientă de faptul că în fața lui aș fi cedat. Eram vulnerabilă. Mă simţeam expusă lui în totalitate și mă îngrozea gândul că tot ceea ce simțeam eu simțea și el. Acum mă putea citit ca pe o carte deschisă.

—Și ce anume ai vrea să-ți spun? îmi zise în cele din urmă, aplecându-și într-atât de mult capul înainte, încât suflul lui îmi mângâie pielea.

Acum nu mai emana acea răceală. Trupul începuse să i se încălzească, iar pieptul i se împinse înainte, încât m-am văzut imobilizată între el și corpul de bucătărie, împinsă până la refuz într-un mâner de dulap ce-mi jena spatele. Vocea lui gravă îmi ridicase fiori pe șira spinării. Inima îmi bubuia în piept nebunește și mi-am ridicat capul spre el, simțind ceva din mine tremurând. Și tremura şi el, ca și cum eram amândoi gata de o explozie care aşteptase prea mult timp ca să se petreacă. Era acea explozie ce se alimentase cu energie în urma tuturor momentelor dintre noi, momente în care ne aflaserăm la mâna blestemului, pentru că el nu exista pe atunci fizic. Dar acum era altfel. Acum totul era mai intens, aproape dureros de plăcut chiar dacă știam că amândoi încercam să negăm asta.