Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Secretele trecutului

Mi-am presat palmele una de alta, privindu-l cu interes pe Hades, ce continua să stea în genunchi, dinaintea mea. Rana de la coapsă îmi zvâcnea usturător de ore întregi, ea fiind motivul principal al trezirii mele atât de devreme, în timp ce trupul meu greu şi amorţit tânjea după odihnă şi linişte. Dar eram departe de linişte şi orice alt lucru care mi-ar fi surâs în acea clipă. Totuşi, starea de îngreunare pe care o simţisem când mă ridicasem în capul oaselor începuse să se estompeze, ca şi cum o parte din griji mi se ridicaseră de pe umeri când Hades spusese că "mă descurcam destul de bine" cu puterile transmise de Katherine. Puterile mele. Acum eu hotăram cum şi când să le folosesc. Acum eu puteam distruge totul din jurul meu dacă-mi pierdeam controlul. Probabil, printr-o scurtă comparaţie, acum nu mai era Hades problema principală, ci eu. Sau poate eram amândoi, luând în considerare faptul că o luam razna când eram unul în preajma celuilalt. Gândul ăsta m-a făcut să râd. M-a făcut să râd dintr-o dată, şi abia după ce m-am potolit mi-am dat seama că nu avusesem niciun motiv să fac asta. Nici măcar nu păruse să fie râsul meu, iar Hades băgase de seamă, pentru că mă privea uşor încruntat.

Mi-am umezit buzele, încă buimacă, şi am deschis gura să spun ceva. Singurul sunet care mi-a părăsit gâtul a fost un icnet, atunci când o durere fulgerătoare mi-a străbătut capul, făcându-mă să mă cutremur ca după o lovitură aplicată cu forţă direct în creştet. O presiune a ajuns să-mi preseze tâmplele şi mi-am dus o palmă tremurândă peste ochiul drept, incapabilă să clipesc. Pleoapa mi se zbătea şi o durere înţepătoare mi-a traversat fiecare nerv, determinându-mă să-mi strâng degetele peste piele, în jurul ochiului. Pentru o secundă imaginea s-a întunecat complet, apoi tot ce am văzut în jur erau flori acoperite cu rouă, peste care cădea lumina palidă a lunii. M-am uitat speriată în jur, ca să recunosc în vreun fel locul, dar tot ce vedeam era labirintul format de tufele cu trandafiri, în mijlocul căruia se afla o fântână din care ţâşnea apă, spre astrul ce ardea deasupra. Aerul era tare şi rece, iar licurici zburdau printre tufe, într-un dans legănat. Liniştea nu a durat mult.

Tropăituri înfundate s-au auzit din ce în ce mai puternice şi, până să mă bezmeticesc, un cal maro mi-a tăiat calea, trântindu-mă la pământ. M-am împleticit singură în propriile picioare şi am căzut, iar călăreţul a tras de frâie şi a oprit calul. Era un tânăr cu părul numai onduleuri, îmbrăcat într-o cămaşă albă, subţire, cu broderii cusute manual. Purta cizme negre şi pantaloni închişi la culoare. Ochii îi căutau cu disperare în jur, scurtând împrejurimile. Calul necheza şi păşea agitat dintr-o parte în alta. Eu eram jos, la picioarele animalului, în faţa călăreţului, dar nu părea deloc că ar fi băgat de seamă că mă holbam la ei. Părea că nu mă aflam acolo.

—Katherine? strigă el, privind disperat în jur, pregătit să coboare de pe cal.

Ceva mi s-a încolăcit în pântece la auzul acelui nume pronunţat de vocea lui disperată. Spatele a început să mă ardă şi am continuat să mă uit buimacă la el, neînţelegând nimic din ceea ce se petrecea. Tânărul a coborât de pe cal într-o clipă, continuând să o caute pe Katherine cu privirea, apoi, când se uită înainte, peste fântână, chipul i se lumină, buzele arcuindu-i-se într-un zâmbet plin de uşurare.

—Loras!

Vocea de fată care strigă apoi era subţire şi spartă. M-am ridicat imediat de jos, surprinzând momentul în care Loras a strâns în braţe un trup firav care scotea astfel în evidenţă înălţimea lui impresionantă. O clipă nici nu am recunoscut tânăra care i se aruncase în braţe. Se strângeau unul pe altul atât de tare încât mi-a fost greu să privesc fără să mă simt ca o intrusă. Era genul acela de îmbrăţişare în care ai fi preferat să mori decât să îi pui capăt vreodată. Iar când fata s-a îndepărtat, când lumina lunii i-a conturat trăsăturile fine, nu mi-a venit să cred în ceea ce aveam dinaintea ochilor.