Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Numărătoare inversă

Îmi ţiuiau urechile şi o durere îmi bubuia ridmic în piept. Aerul devenise greu de respirat şi plămânii mei îşi pierdeau din abilitatea de a mai scoate afară dioxidul de carbon care ajunsese acum să mă sufoce. Mi-am izbit pumnul de stern, aplecându-mă înainte. Imaginea se întunecase pe la colţuri şi tot ce vedeam era un punct fixat spre chipul lui Katherine, care mă inspecta de la câţiva metrii depărtare. O arsură greu de suportat îmi pusese stăpânire pe laringe așa că, inițial, am crezut că ceea ce simțeam se datora ei, dar apoi mi-am dat seama că aveam aceleași sintome ca în această dimineață. Mi-am dus un pumn în dreptul buzelor și am tușit, cutremurându-mă. Am simțit mâinile lui Hades pe umerii mei și l-am privit apoi printre lacrimi, întâlnindu-i ochii negrii care se uitau la mine îngrijorați. Mi-am dat seama imediat de ce, pentru că gustul de rugină al sângelui revenise și mi-am șters buzele cu încheietura, privindu-mi apoi palma însângerată. A părut că starea de greață se intensificase iar camera se învârtea cu mine.

—Katherine, oprește-te! ordonă Raphael, iar pașii lui au bubuit de-a lungul coridorului când s-a apropiat de locul în care Hades mă strângea în brațe, în timp ce eu tremuram, privind peste umărul lui, fix spre Katherine.

—Eu? râse ea, aplecându-și capul într-o parte. Dar eu nu fac nimic, Raphael. E doar vina lui Hades.

Ne-am încordat amândoi deodată când am auzit asta, iar Hades făcu un pas în spate, privindu-mă ca și cum o făcea pentru prima dată. Irișii lui negrii nu arătaseră niciodată astfel, ca și cum își vedea propria moarte dinaintea ochilor, gata să-l transforme în praf și cenușă. Trupul meu încă era trecut de spasme și habar nu aveam cum trebuia să reacționez. Vina lui Hades?

—Despre ce tot vorbești? se răsti Hades, întorcându-se fulgerător să o privească; Katherine își mijii ochii, apoi privi la cei doi vrăjitori ce o strângeau de brațe, un rânjet lung curbându-i provocator buzele.

—Nu e nevoie să mă țineți astfel, replică ea calm. Eu sunt singura care o poate ajuta acum pe Joy, așa că arătați puțin respect. Asta până nu mă răzgândesc.

—Nu-i dați drumul, interveni Raphael, iar privirea ce i-a aruncat-o ar fi putut să omoare pe cineva; ochii lui păreau ca cerul acoperit de nori plumburii.

M-am clătinat pe călcâie încercând să-mi revin. Rezemându-mi o mână de zidul din stânga, mi-am aplecat capul înainte, simțindu-mi genunchii moi. Am alunecat la pământ, cu degetele trasând o linie roșiatică de-a lungul peretelui de lângă pervazul unui geam. Bufnitura s-a auzit înfundat la mine în minte. Mi-am rezemat capul de zid și am fixat cu privirea încălțările lui Hades, care s-a întors fulgerător și s-a lăsat pe vine, scuturându-mă ușor.

—Joy, uită-te la mine, am auzit vocea lui, care a răsunat puternic, hotărâtă și îngrijorată.

—Trece timpul, replică Katherine. Tic-tac, tic-tac, Raphael. Cât crezi că o să mai reziste? Câteva zile? Câteva ore? Sau poate minute...

Mi-am simțit pleoapele grele și am încercat să-mi ridic brațele și să-l cuprind pe Hades cu ele. Nu am reușit. Părea că era imposibil să-mi folosesc propriile părți ale corpului, ca și cum fiecare nerv se împotrivea cu vehlemență. Căldura pielii lui îmi încălzea obrajii și am scâncit de durere când a părut că niște gheare de pisică mi-au perforat plămânii, dând drumul unui alt val de tuse ce mă sufoca. Zidul de care-mi rezemasem spatele era rece iar respirația care-mi lovea chipul, fierbinte. Îmi înghețaseră vârfurile degetelor și mă simțeam vlăguită, deși încercam să-mi recapăt energia.

—Raphael! urlă Hades, iar disperarea din vocea sa mi-a făcut inima să zvâcnească.

—Dați-i drumul!