Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Sânge și cenușă (Joy)

N/A: cel mai lung capitol. Jesus Christ am scris o noapte întreagă la el. S-ar putea să găsiți greșeli de tastare, nu am editat la sânge. Oricum, nu ăsta e scopul notei. Atenție, capitolul conține câteva scene violente și detalii ce pot afecta emoțional. Citiți pe propria răspundere. Pe lângă asta, Sânge Întunecat: Demonic este aproape de final. Cred că mai sunt două capitole plus epilog, ca mai apoi să urmeze volumul doi care se va numi Sânge Întunecat: Metamorfozis (va fi găsit pe profilul meu). Pe lângă asta, țin să vă spun de pe acum că poate unele lucruri din capitolul ăsta nu au sens, dar vor fi explicate în următorul capitol și în volumul doi, așa că nu trageți concluzii pripite de pe acum. Uf, cam atât. Sper să vă placă, cred că e cel mai interesant capitol din întreaga carte. Vă aștept părerile. :)

* * *

Mi-am privit propriile mâini ca şi cum le vedeam pentru prima dată. Trupul mi se scutura, imaginea era neclară, dar le vedeam. Vedeam peceţile. Vedeam ceea ce trebuia să fie pe pielea lui Katherine. Vedeam blestemul care îmi pusese stăpânire pe viaţă, vedeam puterea care îmi otrăvea acum sângele. Vedeam ceea ce admirasem la Hades pe drum spre St. Blair, în urmă cu câteva zile. Însă acum mă holbam la ceva ce era al meu. Aceea eram eu. Noua eu. Poate cea mai greşită versiune a mea.

Era greşit. Totul era greşit. Cine eram eu acum? Cum puteam continua să fiu Joy, dacă viaţa lui Katherine se scurgea prin mine? Cum puteam fi eu când amintirile ei se plimbau acum prin mintea mea? Nu-mi doream nimic din viaţa asta. Nu-mi doream să ajung astfel. Îmi doream să deschid ochii şi să mă trezesc în în oraşul meu, în casa mea, în camera mea, cu bunica trebăluind prin bucătărie. Îmi doream viaţa de la începutul verii. Asta nu era Joy. Eu nu mai eram Joy. Cine era Joy şi cine eram eu acum?

—Dă-le jos! am ţipat, încercând să-mi folosesc palma ca să şterg peceţile ce-mi coborâseră peste încheieturi. Te rog, dă-le jos!

—Joy, uită-te la mine.

Am privit spre dreapta, prin perdeaua ridicată de flăcări. De partea cealaltă aştepta Kit. Un Kit care abia se ţinea pe picioare, rana de la arcadă continuând să-i sânegereze fără oprire peste obraz. Se apropiase cât de mult ar fi putut suporta, încercând să mă privească fix deşi flăcările îi pârjoleau pielea. Ochii lui mă priveau îngrijorați, mă priveau neștiind cum ar fi putut să mă ajute. M-am uitat printre lacrimi la el, încleştându-mi degetele în pumni. Nu eram Joy. De ce îmi spunea aşa? El nu înţelegea? Nu vedea în ce mă transformasem?

—Trebuie să-l găsim pe Hades, înţelegi? a continuat. Joy, înţelegi ce-ţi zic? Trebuie să te calmezi şi să-l găsim pe Hades!

Hades? Ce avea să spună Hades dacă mă vedea aşa? Nu mai eram cea pe care o iubea. Katherine era închisă în mine. Sentimentele şi amintirile ei erau prinse în interiorul meu. Mă transformau în ceva ce nu eram. Cum avea Hades să mă iubească după asta? Cum avea să mă mai poată privi ca înainte, când eu nu mai eram pe deplin Joy a lui? Mi-am acoperit faţa cu palmele, umerii scuturându-mi-se. Trebuia să fie un coşmar. Ceea ce se întâmpla nu putea fi adevărat. Dacă închideam pleoapele vedeam lucruri ce nu ar fi trebuit niciodată descoperite. O vedeam pe Katherine. Vedeam locuri pe care niciodată nu le vizitasem. Perioade de timp în care nici măcar mama nu era născută. Transferul de putere îmi oferea șansa de a vedea lumea prin ochii lui Katherine, iar asta mă îngrozea.

—Pot să le dau eu jos.

Inima mi s-a oprit pentru o secundă. Mi-am ridicat capul temătoare, privind înainte, la Serje. Chipul îi era palid, împietrit, şi încerca să se apropie. Putea să mă ajute? Putea să mă facă vechea Joy? Flăcările au început să se retragă, iar el păşii nesigur peste pământul pe care rămăsese doar cenuşă. Lacrimile continuau să curgă pe chipul meu şi m-am strâns şi mai tare în peretele ce-mi stătea rece în spate. Asta îmi doream, nu? Dacă putea să ia puterea lui Katherine nu aveam să ratez şansa. Nu puteam rămâne așa. Ce ar fi spus bunica? Cum avea să fie viața mea de acum încolo dacă acceptam „darul" lui Katherine? Avea să fie un coșmar. Trebuia să trăiesc cu amintirile ei îngrozitoare, cu vina și remușcările care erau acum simțite de mine și nu de ea.