Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Portret de amintiri

           

4. PORTRET DE AMINTIRI

Am aruncat guma de şters cât colo, peste biroul plin de hârtii. Fără să știu de ce, mâinile îmi tremurau și nu eram în stare să duc la capăt niciun desen din câte începusem. Nici nu știam ce doream, de fapt, să conturez cu tușul pe foile complet albe. Conștientul meu era în pană de idei, în timp ce subconştientul îmi trimitea impulsuri hotărâte. Doream să fac un portret. Da, asta doream. Un portret din tuş, un portret alb negru pe care îl mai făcusem şi înainte, dar nu conta, pentru că persoana urma să fie alta, o aveam bine întipărită în spatele pleoapelor.

M-am aplecat peste foaie, trăgând cât mai aproape scaunul de birou. Lauren era plecată la Victoria, să o ajute cu pregătirile pentru nunta la care eram invitate în acel sfârșit de săptămână, iar eu mă aflam singură. Gale era plecat la petrecerea unui băiat de la grupul lui de istorie, iar Kit, de când veniserăm înapoi de la conacul lui Hades, nu mai scosese vreun cuvânt pe care eu să-l înţeleg. Am făcut schimb de numere de telefon iar el a plecat, spunând că are o vrajă puternică de învăţat dacă ne doream să-l reanimăm pe Hades şi că avea nevoie de mai mult ajutor magic ca să poată duce treaba până la capăt. Şi era sincer, vedeam asta în ochii lui verzi, iar discuţia pe care trebuia să o am cu Hades pe tema Kit-este-singurul-prieten-pe-care-îl-ai-deci-nu-te-mai-comporta-ca-un-ticălos nu mai putea fi amânată.

—Fir-ar să fie!

Am mâzgălit foaia albă, lovind cu palmele de suprafaţa biroului. M-am ridicat de pe scaun nemulţumită, gata să rup hârtia pe care o desenasem, dar m-am oprit la timp ca să văd ceea ce făcusem când hașurasem mânioasă bucata de foaie ce reprezenta părul băiatului din portret. Liniile violente treceau de conturul pe care îl făcusem, dar se vedeau frumos, aproape realistic. Chipul trasat cu doar câteva clipe în urmă era blând, elegant și ferm, cu buzele ca o linie arcuită la un capăt şi ochii desenaţi bine cu tuş negru precum cerul nopţii când e înnorat. Până atunci nu-mi dădusem seama cât de bine ieşise portretul. Până atunci, de fapt, nici nu ştiusem pe cine desenam. Dar acum, când șuviţele ce-i cădeau băiatului peste tâmple erau negre ca o bucată pură de cărbune, inima mi-o luă la galop, înnebunită de ceea ce se întâmplase. Foaia îmi tremura între degete, iar ideea de a o rupe dispăru imediat.

Îl desenasem pe Hades.

Am tras cu greu aer în piept, îngrozită de propoziţia ce mi se rotea haotic prin cap. În interiorul gândurilor mele negam asta vehement, dar undeva în piept o căldură îmi făcea sufletul să ardă, iar acea căldură m-a oprit să rup foaia când am încercat a doua oară. Am împăturit hârtia şi am aruncat-o în sertarul cu schiţe. Mi-am acoperit faţa cu palmele, aşezându-mă iar pe scaun ca să mă liniştesc.

—Nu e bine, am murmurat extenuată de situaţia în care mă aflam, după toate câte se întâmplaseră.

—Ce nu e bine, frumoasă Joy?

M-am înecat cu aerul, dacă era posibil, şi am sărit ca arsă de pe scaun, privind spre ușa camerei. Nici nu trebuia să fac asta, de fapt, pentru că aş fi recunoscut oriunde acea metodă de adresare şi acea voce tărăgănată, gravă. Am expirat aerul din piept cu frică atunci când ochii mei îi găsiră pe ai lui Hades, ce stătea rezemat de uşă, în penumbra răspândită de lampa aprinsă pe birou. Părea, și era, amuzat de reacţia mea. Mi-am dat ochii peste cap doar să mă liniştesc și să par cât de cât degajată.

—Cum se face că mă vizitezi de fiecare dată când sunt singură?

A pufnit binedispus de remarca mea și în următoarea secundă era cocoțat pe pervazul geamului, privindu-mă la fel de lacom cum o făcea mereu. Mi-am îngustat ochii, aşteptând un răspuns. El înţelese.