The Time

14. Acele buze păcătoase...

Pasesc sfios in micul apartament a lui Aden dupa atata timp si am impresia ca nu il mai recunosc, ca nu am mai fost niciodata aici, toate amintirile de aici, parcă au fost șterse cu un burete, toate momentele frumoase s-au evaporat din mintea mea, lăsând în urmă doar dezamăgirea și suferința ultimei vizite...

Taximetristul m-a ajutat sa il duc pana in pat si cred ca a plecat destul de multumit, oricum nu stiam cum o sa pot sa il urc pe scari 3 etaje singura...

Intru incet in dormitor si ma apropii de pat, parul sau negru era ciufulit si cateva suvite i se lipise de fruntea transpirata, le dau incet la o parte si mana incepe sa imi tremure stiu ca am facut tot ce am putut si acum ar fi momentul ca eu sa parasesc camera si sa plec de aici, dar nu pot sa il las asa, trebuie sa il ajut macar sa se dezbrace, o sa ii fie foarte incomod sa doarma asa...

Ii dau incet pantofii din picioare si i le intind in pat, il deschei nasturi camasi ude si murdare si cu multa chinuiala reusesc sa o dau jos, mirosul sau era foarte slab, in camera persista taria din alcool, imi trec degetele incet peste cicatricea de pe pieptul sau si trupul incepe sa imi tremure, dorinta de al atinge din nou, nevoia de a fi in bratele sale si dependenta mea de fiinta lui, ma innebunesc...

Ies repede din dormitor pentru a nu face vro nebunie pe care sa o regret mai tarziu si intru in bucatarie, unde era un dezastru de nedescris, stiu ca o sa se simta rau cand se va trezi asa ca o sa ii pregatesc repede o supa, ajuta la mahmureala pe care o va avea dimineata..

In timp ce gateam si strangeam, mintea mea imi zboara la cuvintele domnului Andre, nu m-am gandit niciodata din perspectiva asta, am crezut mereu ca voi trai pana la batranete si ca viata mea avea sa fie cu siguranta plina de perioade frumoase, dar si de perioade grele, poate acum cativa ani buni, cand eram sechestrata mi-a trecut prin minte sa imi pun capat zilelor, poate atunci am crezut ca viata mea nu va mai avea nici un viitor, dar dupa ce am venit aici, dupa ce am cunoscut oamenii astia magnifici, acele ganduri au disparut intr-un coltisor foarte indepartat al minti si nu le-am mai luat in considerare...

Cand am nascut-o pe Reve, nu m-am mai gandit nici o secunda la viitorul meu, am pus in prim plan viitorul ei, era cel mai important lucru de pe pamant si asa este si acum, doar ca acele cuvinte " nu avem timp.." rasuna in capul meu si parca incep sa ma urmareasca peste tot..

Oare chiar ar fi posibil sa nu mai am timp? Sa nu o vad pe Rev cum creste? Sa nu pot fi langa ea cand va suferi de la o despartire adolescentina? Oare nu voi mai avea timp sa imi vindec ranile din inima? Sa iubesc?

Printre toate aceste intrebari si framantari, am ajuns din nou in dormitor, stand in picioare langa pat si privindul pe Aden, oare nu o sa mai am timp sa imi amintesc de el? Toate starile prin care am trecut in ultimele zile si mai ales in aceasta dupa amiaza si pe care am incercat sa le neg, se intorc acum cu forte proaspete, genunchi imi cedeaza si ma preling pe parchet cu capul rezemat de pat, lacrimile mi se scurg pe obraji si respiratia mi se ingreuneaza...

Trupul imi este strabatut de spasme si oricat as incerca, nu pot sa ma opresc, nu pot sa imi fac inima sa inceteze sa mai simta, asa ca ma las purtata de durere, imi las lacrimile sa spele, tot ceea ce cuvintele au murdarit...

Nu sunt nici pe departe perfecta si nici nu am sustinut vrodata ca as putea fi, am incercat sa imi duc singura povara si sa traiesc cu greselile mele, dar totul a devenit asa de sufocant incat mi se pare ca ma afund pe zi ce trece mai tare, mi-am jurat ca o sa ma ridic si o sa fiu o femeie puternica, chiar aici in acest apartament, in momentul in care Aden a renuntat la noi si in loc de asta, am ajuns ca o feriga slaba, o frunza in bataia vantului, ce treptat a devenit furtuna, m-am ingropat in minciuni si in dezamagiri, in sentimente de vinovatie si in stari de dependenta...