The Time

1. Ultima familie

Îmi iau inima în dinți și păsesc cu pași mici pe alee. Mii de sentimente și senzații îmi străbat corpul, îmi ridic mâna spre sonerie și abia acum realizez că îmi tremură, la fel ca și corpul.

Vocea Annei se aude din spatele ușii și îmi dau seama că nu eram pregătită pentru revenirea asta, îmi era teamă că mă va respinge...

Ușa se deschide și o văd, așa cum am văzut o pentru prima dată, zâmbitoare și plină de energie, dar când își ridică privirea și mă vede rămâne blocată, puteam citi în ochii ei șocul pe care îl avea..

- Mamă...este tot ceea ce pot spune acum, defapt murmura...încerc să îmi adun curajul și să spun ceva, dar brațele ei mă iau prin surprindere și mă strâng cu putere, ochii au început să mă usture și să se umple de lichidul sărat și călduț...

- Maia, fata mea, te-ai întors... spune cu lacrimi în ochii, nevrând parcă să îmi mai dea drumul

- M-am întors mamă, iartă-mă...articulez cuvintele cu o voce răgușită și plină de regret...

Intru în casa și un fior rece îmi străbate tot corpul, cunosc fiecare colțisor din această casă, amintirile mă cuprind, lacrimi continuând să îmi brăzdeze obraji.

- Mami, de ce plângi? Vocea micuței mele îmi face inima să mai lipească la loc câteva bucățele, era spartă de cum am intrat în oraș...

- De fericire iubita mea, mia fost dor de acest loc, de mama și de Ross... o privesc pe cea mică cum se întristează și se ghemuiește și mai mult în mine

- Mami, dar de ce buni nu mă bagă în seamă? Glasul ei firav parcă îmi adâncea și mai tare picurul de suferință care își făcuse apariția în mine..

- Micuța mea, ți-am mai povestit că buni nu știe de tine, de aceea nu a știut cum să se comporte cu tine...vocea mea se pierde când în cameră se întoarce Anne care plecase să facă o cafea și Ross...

- Bună surioară, îmi spune Ross și mă strânge în brațe... Mi-a fost dor de tine...

O tăcere se așterne peste noi, voiam să le cer scuze, să le vorbesc despre cât de dor mia fost de ele, despre mogâldeața mea mică, să le întreb ce au mai făcut, să vorbesc cu Ross despre viața ei, dacă mai este cu Kai, erau atât de multe întrebări nerostite între noi, atât de multe sentimente. Simt ceva umed pe umărul meu și brusc o privesc pe cea mică cu îngrijorare..

- Heii, de ce plângi? Te doare ceva?

O întreb îngrijorată, spărgând liniștea ce ne înconjura își ridică capul de pe umărul meu și cu mânuța sa mică își șterge lacrimile

- Nu mami, doar că mi-ai spus că buni și tuși zâmbesc mereu, dar de când am ajuns ele sunt triste și tu plângi... și..

Nu o las să termine că o strâng mai tare în brațe și cu o teamă de nedescris le privesc pe cele două femei și îi răspund

- Sunt lacrimi de fericire micuțo, iar ele... vocea mi se pierde pentru câteva clipe privindule.. nu vor să te sperie spun întorcându-mi privirea spre ea...

Se ridică din brațele mele și se duce spre Anne și Ross care stăteau în fața noastră pe fotolii..

- Buni, tușii, să știți că eu vă iubesc, spune asta în timp ce se apropie de ele și le dă câte un pupic pe obraz.

Ele rămân blocate pentru câteva secunde iar Ross rupe tăcerea strângând-o tare în brațe..

- Și noi te iubim moțată mică.

Un zâmbet larg apare pe fața ei, iar mie îmi fuge iar gândul la tatăl ei, au același zâmbet și aceeași gropiță pe obrazul drept

- Ce mult seamănă cu... vocea Annei se pierde când își dă seama ce a spus, își ridică privirea spre mine și regretul i se scălda în ochii