|| Mai rămâi o clipă ||
„ - Chiar crezi că ai văzut-o goală doar pentru că i-ai înlăturat hainele? Spune-mi despre visele ei. Spune-mi ce o face fericită. Ce o pasionează și ce o face să-și verse lacrimile. Spune-mi despre copilăria ei. Chiar...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Au trecut aproape două săptămâni de când am vorbit ultima oară cu Louis. Nu îmi fac griji totuși. Obișnuiește să dispară așa mereu. Pe Lydia o văd mereu la școală, dar nu am mai vorbit cine știe ce. Nici cu profesorul ăla ciudat nu am mai avut altercații, cu excepția unor priviri usturătoare.
Kayden pare că a dispărut cu totul. Poate chiar vorbea serios când zicea că nu vrea să mai abiă vreo legătură cu mine. Totul în viața mea pare să se așeze la locul lui, dar mă simt din ce în ce mai singură. Nici părinții mei nu mai au atât de mult timp să stea cu mine. O mai am decât pe Dottie, care e mai vioaie pe zi ce trece. E incredibil cât de repede crește. Când am găsit-o era un suflet fragil, acum aleargă prin toată casa și roade fiecare cablu pe care îl găsește.
Am început să-mi caut un loc de muncă, dar speranțele îmi scad pe zi ce trece. Peste tot cere experiență, iar eu n-am muncit o zi în toată viața mea. Când eram mică visam să mă fac doctor, ca părinții mei, dar cu timpul mi-am dat seama că nu asta e înclinația mea. Vreau ceva care să mă definească pe mine, să mă facă să lucrez cu drag. Niciodată n-am avut o înclinație sau o pasiune pentru ceva.
Sunt singură acasă și e prima oară când mă plictisesc așa rău. Nu am cu cine să vorbesc și nici măcar cu Dottie nu mă pot juca pentru că doarme. Scot o mică cutie din dulap, pe care voiam să o scormonesc de ceva timp. Sunt niște amintiri pe care le-am strâns de-alungul timpului. Este o cutie de pantofi, neagră, puțin deteriorată în colțuri.
Primul lucru pe care îl văd e ambalajul de la o bomboană pe care mi-a dat-o primul băiat pe care l-am plăcut, Brian, în clasa a patra. Dacă cineva ar vedea asta ar rade de mine, dar a însemnat foarte mult la momentul ăla.
Următorul lucru este un număr de telefon scris pe un șervețel, cu numele Khalid sub el. Îmi amintesc perfect de el. Aveam șaisprezece ani când am fost la un restaurant cu părinții mei și niște prieteni de familie, iar un ospătar foarte drăguț trecea prin fața mea de mai multe ori, făcându-mă de fiecare dată să roșesc. Ne-am furat câteva priviri pe tot parcursul cinei, iar când am fost la baie, a lăsat bilețelul sub paharul meu. Nu a văzut nimeni cu excepția tatălui meu, care doar a râs. Am continuat să vorbim o săptămână după aceea, până am aflat că avea iubită. A fost printre primele dezamăgiri ale mele. Îmi atrage atenția un lânțic, de la primul meu iubit. Nu e la fel de important ca celelalte lucruri de aici, sinceră să fiu nu prea am ținut la băiatul ăla.
Ultimul lucru pe care îl văd, e o scrisoare, o notiță mai bine zis. Nu-mi aduc aminte să o fi scris, nici măcar să fi fost aici. Deschid foaia și recunosc imediat scrisul. Este al meu. Îmi trec degetele peste cerneala imprimată, citind în gând rândurile de cuvinte.
" ' Când un monstru nu e un monstru? ', m-au întrebat. ' Atunci când îl iubești ', am suspinat."
