Cadavrul din patul vecinului

Soarele și Luna

  Privesc cerul nopții;
  Chipul tău plin de stele;
  Părul tău ce-a furat
  Sclipirea Lunii de iarnă.

  Ochii tăi curioși,
  Plini de infinitatea mării,
  Ce-au înghițit lumea,
  Îmi redau euforia.

  Mă privești cu patos
  Și mă întrebi pe un glas moale:
  „Iubitule, ce facem diseară?"
  Și eu îți răspund asemenea,
  Cu glasul adormit de liniște: 
  „Ce să facem, scumpa mea?
  Ne uităm la cer și socotim
  Clipa asta de infinitate,
  Infinitate ce ne-a fost promisă."

  Tu însă întrebi adesea Luna.
  La fel cum făceai și când erai copilă
  Și părul îți mai cade ca și atunci peste umeri.
  Tu însă-ți îndrepți capul spre cer
  Și-ntrebi agale:
  „O scumpă Lună,
  N-ai văzut pe-al meu iubit?
  Pe scumpul meu rege al dimineților?
  Unde-i al meu Soare?
  Unde mi-a plecat regele?"

  Și eu, asemenea unui copil ce știe prea bine jocul,
  Îți răspund cu multă emfază:
  „N-am plecat nicăieri, scumpa mea regină.
  Îi vizitam doar pe îndrăgostiți.
  Cei pe care tu-i onorezi cu întunecimea ta,
  Cei pe care-i prind în fiecare dimineață împreună.
  Vorbesc de cei care-și petrec noaptea-n compania ta,
  Însă când apar eu, se despart.

  Vorbesc de cei ce sunt ca și noi,
  Dorind să fie aproape unul de celălalt,
  Însă neputând s-o facă,
  Ajung să se spulbere pe cer,
  Cântându-și veșnic dorul."

  Și tu, regina vieții de noapte, mă-n-vălui
  În a ta pătură a nopții;
  Îți ți mâinile înfășurate în jurul meu
  Și te clatini cu mine deasupra lumii.

  Și profiți.
  Oh și cât mai profiți!
  Mă privești de parcă ți-aș aparține
  Când îmi presari stele pe piele.
  Și-ți presezi buzele peste ale mele
  Căci cele ce mă sărută sunt aripile unui fluture;
  Un fluture cu aripi delicate și albastre,
  Albastre ca privirea ta în toiul nopții.
  Și-mi strângi inima în palma ta micuță,
  Șoptindu-mi legende triste,
  Legende în care Hades și Persefone n-ajung împreună.
  Și chiar de nu plâng,
  Tu tot îmi tragi capu-n poala ta
  Și-mi șoptești asemenea Lunii
  Ce le șoptește copiilor ei, stelelor:
  „Oh, nu plângeți, dragile mele!
  Lumea-i prea mică pentru lacrimile voastre.
  Mai bine cântați,
  Oamenilor le place fericirea".

  Și tu-ncepi a cânta, scumpă zână.
  Și mă faci să vreau.
  Să vreau imposibilul.
  Așa că-mi valsezi cu sufletu-n-continuare.
  Pe când eu suspin și lacrimile pe buze mi se frâng.

  Și iarăși ajung să te-ntreb cu buzele-mi tremurânde:
  „De ce Soarele și Luna nu se-ntâlnesc niciodată?
  De ce vremea-i rea?
  De ce plânge cerul ziua?"

  Și tu, ca o fată bună, îmi mângăi părul
  Și-mi glăsuiești asemenea unei copile de la râu: 
  „Cerul plânge-n etern, dar lacrimile nu-s ale lui.
  Lacrimile sunt ale Soarelui ce-și vrea iubita-napoi.
  Luna-i râde-n față și-i trimite zâmbetul ei.
  Știe ea cât îl doare pe regele ei să nu-și vadă regina.
  Așa că-i trimite pe cel dintâi copil al lor,
  Pe Luceafăr.
  Și el îi spune cu solemnitate tatălui său:
  «Preascumpul meu rege, cel dintâi luminător,
  Preascumpa ta regină, preaiubita mea mamă,
  Îți transmite cântecul ei dulce. »"

  Așa că te ascult.
  Te-ascult cu solemnitate și tac.
  Tac pentru că-ți iubesc vocea de tânără copilă.
Tac pentru că-mi place când cânți.
  Și-mi sculptez în inimă: vocea ta, ochii tăi, fața ta...
  Părul tău, buzele tale;
  Pe tine te strâng cu forță-n brațe.
  Și tu râzi plină de viață.

  Și de-ar fi să murim,
  Atunci să fim luați acum
  De Lună și de Soare.
  Și stelele să ne fie călăuze
  În a nost' joc prostesc.

  Tu spui că astea-s idei prostești.
  Însă tu te prostești mai mult decât mine, dragă Lună.
  Și ia-o asta de la scumpul tău Soare.
  Iubirea-n-etern n-are să piară.
  Și de-ar face-o,
  Noi vom muri zâmbind,
  Cu inimile pline de ea
  Și cu brațele strânse-n eterna îmbrățișare.
  Pentru că noi, scumpa mea regină,
  O să murim împreună.