Cadavrul din patul vecinului

Speranță

Privesc pierdut în mare
Și parcă la mal mă-nec
Când mă privești cu stupoare
Și mă-ntrebi cu temătoare:
"- De ce te-arunci în mare
Dacă n-ai învățat să înoți?"

Iar eu, cu glasul tremurându-mi de lacrimi
Și înaintând cu pași șovăitori spre moarte,
Îți șoptesc cu glas stins:
"- Pentru că ce mi-a mai rămas de pierdut?
Tu-n veci n-ai fost a mea. "

"- Dar aș putea să fiu,
De mi-ai da șansă în inimă să-ți pătrund,
Iar sufletul să ți-l cunosc."
Îngâni de pe țărm, privindu-mă cu speranță,
Îngânduindu-ți să crezi că totul are să fie bine.

Eu însă doar te resping înfrânt:
"- Asta nu-i posibil,
Prea mult îți dorești.
Iar eu nu-ți pot oferi decât frânturi."
E tot ce-ți spun când te privesc o ultimă dată
Și mă arunc în gol.

Doar că tu nu renunți,
Iar vehement clatini din cap.
Disperată mă privești cum încerc să mor.
Părul printre degete ți se răsfiră.
Adânc oftezi, iar după mine te arunci nebună,
În apa rece ce ne îngheață sufletul,
Nepăsându-ți de curenții ce ne despart.

Când tu lupți cu toată forța ta,
Încercând să-mi salvezi mintea ce se îneacă în gânduri.
Iar eu, oricât de mult aș încerca să mă îndepărtez,
Tot lângă tine ajung.
Iar trupul tot în mâinile tale-mi ajunge.

"- De ce te-ncăpățânezi să mă salvezi?"
Te-ntreb când la mal mă scoți
Evitându-ți privirea ce probabil e dezamăgită.
"- Pentru că n-am fost învățată să pierd.
Iar tot ce am făcut de-a lungul vieții a fost să lupt."
Îmi răspunzi când la pieptu-ți mă strângi,
Sufocându-mi toate gânduri negre.

Iar atunci speranța îmi reapare în suflet
Căci capul de-al meu ți-l sprijini;
Și inimile în tandem încep să ne bată.
Iar viața nu mai pare atât de aprigă
Când pe tine te am lângă mine.