Cadavrul din patul vecinului

Un mort printre morminte

  Un mort între morți;
  Țip, pe spate zăcând.
  Un mort printre morminte;
  Refuz să mor.

  Rămas fără aer,
  Respirația mi-o țin
  Când în pământ unghiile-mi înfig,
  Încercând la suprafață să ies.

  Coșciugul parcă de spate mi s-a lipit
  Căci înapoi avid mă trage
  Când din el încerc să evadez,
  Agățându-mă de alt pământ.

   prost, ce pot să zic?
  de pământ să te agăți
  când tot de pământ vrei să scapi?

  De asta mă lupt când pământul
  Fiecare por mi-l umple
  Trăgându-mă de sforile lugubre
  Înapoi în groapa întunecată.

  De asta de cer mă sprijin
  Cu coatele înfipte în haina lui,
  Cerșindu-i cu glas sugrumat ajutorul.

  Iar el,
  auzindu-mi parcă șoaptele disperate
  Spre mine se întoarce.
  Iar de mână mă prinde
  Și din întuneric el mă scoate.

  Din păr fruze putrede-mi scoate
  Iar din gură vremii îi aruncă.
  Gândacii ce-mi mișună prin vene îi trage afară,
  Iar pământul de pe piele îl curăță,
  zâmbindu-mi.

  Iar eu,
  scăpat de povara abominabilă a noroiului,
  Zărind în sfârșit lumina caldă a soarelui
  Și mângâierea lunii simțind-o
  Sub protecția stelelor,
  Îi întorc timid gestul,
  Mulțumindu-i pentru ajutor.

  Întruchiparea albastră însă doar mă privește,
  Spre groapă o singură privire aruncând în treacăt,
  Șoptind parcă pentru sine:
  — Și eu am fost acolo,
  Doar că pe mine nimeni nu m-a salvat.
  Singură salvarea mi-am săpat,
  De asta nu-s chiar liberă.
  Dar de-i considera că merit,
  Ai avea cum să mă ajuți.

  Confuz te privesc
  Când „cum” șoptit te întreb,
  Fascinat privindu-ți fața
  ce-i toată râuri și spumă de porțelan.

  — Numele zicându-mi-l.
  E răspunsul tău cântat
  Când din păr lacrimi ți se desprind
  Iar pe față fluvii ți se formează.

  Dar eu doar buzele ți le sărut
  Căci numele nu ți-l recunosc,
  Dar de gură-mi amintesc,
  Iar de pe ea cuvintele ți-oi smulge.

  Poate numele printre ele a fi,
  Iar noi n-om mai fi un cadavru în cimitir,
  Un mort printre morminte,
  Un mort printre morți
  Ce încercă să fugă la porți,
  Urlându-le trecătorilor surzi
  Porțile să ți le deschidă
  Înainte de apus
  Ca sufletul să nu ne mai rătăcească
  Singur în această lume crudă.

  Dar cimitirul tot rece rămâne,
  Iar tu fruntea pe-al nostru mormânt ți-o odihnești,
  Urând să privești
  Scheletele de sub capac
  Căci de noi îți aduc mereu aminte.