am uitat
cum să fiu
poezia mea a prins
șoapte-moarte
a prins cartilaje de fluturi
și colecția ei de
ritmuri a devenit atât de îngustă că
dacă mă citeai acum
șoapto
ai începe să plângi
apoi sa râzi
apoi să îmi mângâi versul
cu degetele tale
năucitoare de flori
pe cap
ai incerca sa reciti
o poezie de a mea
pe care am scris-o când mă simțeam
mai vie ca niciodată
sau să îmi gâdili marea
cu ochii
să o măsori cu unghiile și să
ghicești în ce plămân
mi-am ascuns
eul
liric
ai încerca
să dai sens
până și crăpăturii din buza
mea de jos
să îmi citești tăieturile de pe pleoapă
și să îmi șoptești
șoptești
luminezi
șoaptă-vie
dorința
de a fi
mi-ai și prescrie o mixtură
doctor de suflete
pentru poezie prea
moartă
pentru fluturi
presați
și pentru prea multe
zgârieturi pe
coaste
pentru că
vezi cu
ochii tăi
infinit de frumoși
vezi
prin mine
de parcă aș fi
ocean
ocean
vezi prin mine
și știi unde îmi cicatrizează
coastele
unde îmi erupe
poezia
și unde îmi doarme
eul liric
fără să
na citezi
știi
să mă faci
să fiu
și oricum
nu mai ești
nu mai ești
nu mai ești
știi și nu mă lași
să te știu
din nou
șoaptă-vie
lume-vie
viață-vie
știi și nu mai poți
să fii
chiar dacă ființa ta
a fost mai
viață decât
oricine
mai lucarnă
decât oricine
mai frumoasă
decât oricine
știi
și nu mai știi
nimic
știi
draga mea
că nu mai pot
fi decât
poezie.
