au trecut
doi ani
de când
nu ți-am trecut
mai citit poezia
de pe floarea
de mormânt
de când nu am vrut sa mai
cred în existența ta
doi ani
plini de mine
plini de mine
și fără umbra ta
ascunsă după fiecare copac
pe lângă care trec
doi ani
în care am crezut că nu exiști doar
ca să pot să nu exist și eu
doi ani în care
nu am mai dat nume nici fluturilor nici florilor
nu mi-am dat nume nici mie
pentru că toate cuvintele
sună mai frumos
mai nobil
mai tu
când sunt scrise în versuri
iar poezia e ceea ce îmi
amintește
prea mult
de tine
au trecut doi ani
de când am plâns ultima dată
la parter
acolo unde îmi numărai
cearcănele de pe picioare
pentru că văd lumea
cu toată pielea mea
și mi se încrețește
vederea când am cearcăne
și au trecut doi ani de când
m-am gândit să ard-ard-dau-foc la tot ce suna a tine
și să îmi mâzgălesc oasele
să le ascund într-o cutie cu jucării
și să le donez unui orfelinat
de fluturi
au trecut doi ani
de când nu ți-am dezgropat mormântul
și nu am plantat pietre în
el
să nu ieși
să nu ieși
să ieși din el și să împingi
poetic
toate florile
să fii un odiseu
care nu s-a întors decât
cu el
însuși
au trecut doi ani
de când mi-ai șoptit că
ești
și doi ani de când
aerul a devenit
mai greu
decât apa
și de când
am început să mă sufoc
în aer pentru că
ia foc în plămânii
mei
doi ani
și în ăștea
doi ani
am crescut
de la copilul care iubea
șoaptele
mai mult
decât orice în univers
într-o lucire slabă
slabă
bolnavă
gata să plângă
dacă o aprinde cineva
prea mult
gata să se frângă
dacă vântul o ia
în brațe
gata să nu mai fie
dacă ai fi tu
în locul ei
șoapto
te rog
te rog
te rog
revino
câți ani să
te mai aștept?
