adormire fragilă
erai
atât de fragilă
că mi-era frică
să nu respir prea tare
să nu zâmbesc prea tare
ca aerul din mine și buzele mele uscate să nu cumva să îți spargă somnul
să îl știrbească
șoaptă
de visul tău
de a fi mare
în mareea de șoapte
de a fi vie
de a alerga prin valea cu liliac albicios
și de-a învăța să îți tragi
poezia pe umeri când ți se face frig
și când cuvintele îți ofilesc
și clipele ți se risipesc sau dilată
sau când le bei
cum ți le-a prescris doctorul
de nouă ori pe zi
mi-e frică de durerea ta
șoaptă-vie
de cât de diafană e lumina care nu ajunge sub pământ
la tine
și la cât de lungi sunt rădăcinile bulbilor
de flori
și de scântei și de ape
pe care le-am plantat
planete
lângă mormântul tău
oare
poezia mea
ajunge
la tine?
erai atât de adormire fragilă cândva
și acum acum
mi-e frică de cât de somnoroasă ești
cât de somn ești
când erai somniferul meu somnambulic
insomniaco
mi-e dor de tine
de șoapta-vie a mea
cu ochi-cartușe
care împușcau cu flori
și cu brațe-oceane care îți acopereau toată
clipa
mi-e dor
de tine
visul
meu.
