ai fost
un început
de clipă
un braț
ce răscolea cimitirele de flori
să le de-a viață
poate, te simțeai bine
între mormintele
de crizanteme
poate
erai una
cu orizontul
cu un picior pe apus
cu altul
în barcă
alergând semi-înecată
spre numele tău
spre viața ta
spre ultimul răsărit
din noaptea ta
atât de
catastrofă
ai fost
ca un sfârșit
mai mult
fiecare punct al tău
semăna cu o
petală
și fiecare petală
își avea stația
de tren
și marea valul de care era
îndrăgostită
de voia
să se arunce
în el
fără clipe
erai că o
coloană
de coleoptere
ca o vocală
răgușită
o răceală de vis
ai fost
.
.
.
până în ultimă clipă –
ai fost.
artă.
și viață.
și atât de aproape
de timp
că te înecai
în propria veșnicie
ai fost
și nu mai ești
decât o ultimă
decădere
de lumină
ultima clipă
spre
s
u
s
sau o ultimă fisură
în cer
ultimă ultimă
primă
ai fost și vei fi
mereu
o umbră
în cimitirul de flori.
