îți amintești
șoapto
cum aveai în loc de semn de carte
o frunză-albastră de bacovia?
atât de subțire
că dădea în scrum
atât de frumoasă
că te trăgea pe marginea mării
să îi dai drumul
să alerge desculță
pe vârfurile de poezii
și să culeagă plumbul
din tulpinile de valuri
un bacovia în colapsuri:
cu o vioară care
se stingea în mijlocul paginii
și o furtună
în ochii tăi
dar niciodată niciodată niciodată
oricât de artice și galbene și nervi de toamnă
putea fi
nu îi dădeai niciodată
libertatea
să ardă
în propriul cântec
și îl țineai lângă timp
îl strângeai
din bucăți
și îl prindeai cu agrafe
îl ștergeai de mucegai
și îl scriai în contuzii
îl țineai lângă timp...
până ai rămas și tu
doar un semn
fără carte.
