Gemenele din Verwood

Capitolul 26- Ghici cine va muri

Eram la o zi distanta de destinatie. Mergeam in continu, fara oprire, impingand cu randul caruciorul in care il asezasem pe Henry. Boala lui era asa de puternica incat el nu mai putea nici sa mearga bine. Eram cu totii foarte ingrijorati. Cuvintele batranei vrajitoare inca ne rasunau in minte. Cineva avea sa moara si era evident cine.

Intre timp mancarea noastra se imputinase. Nici nu-mi aminteam cand mancasem ultima oara, dar imi simteam stomacul lipit de spate. Cu totii erau slabiti si obositi, intr-o stare deplorabila. Nu ai fi zis ca mergem la razboi. Asa aveam de gand sa invingem?

In drumul nostru am fost nevoiti sa urcam un mic deal. Era groaznic de abrupt si nici nu ma puteam gandi la ce simtea cel care trebuia sa impinga si sa urce caruciorul atunci. Am ajuns prima in varf, avandu-i alaturi pe Sade, Stephen si Francessca. Chiar in clipa aia, cand ne trageam si noi sufletul, a inceput sa bata vantul, cerul s-a intunecat subit si pentru o secunda nimeni nu a mai vazut nimic. Dupa ce intunecimea aia inexplicabila s-a risipit ca fumul, am vazut pe cineva in fata noastra. Mi s-a parut ca seamana cu Rafaella, apoi am vazut-o mai bine si am realizat ca era o clona! As fi putut recunoaste oricand ochii aia goi si rosii si ranjetul infioritor.

M-am pus in pozitie de atac, dar a fost prea tarziu. Clona deja lansase un disc de lumina viorie, spre mine. De fapt nu, nu spre mine, ci spre persoana care era in spatele meu. Stephen! Strig de disperare si in acelasi timp arunc cu o sfera de foc spre creatura aia metalica, fara sulfet. Cand focul o atinge, incepe sa arda imediat, ca o lumanare. Deodata ochii i se sting si cade lata, discul vioriu spulberandu-se, la un milimetru distanta de Stephen.

-Cum ai facut asta? ma intreaba socat.

-Nu sunt prea sigura... soptesc, tremurand ca varga.

-Am fost la un pas de moarte, zice, respirand sacadat.

In sfarsit intelesesem. Baba aia nu avea de gand sa-l omoare pe Henry, ci pe oricare dintre noi. Cu totii puteam fi victime, fara exceptie. Am fost cu totii la piersicul ala, cu totii am cules din el si de aceea cu totii eram in vizorul ei. Simteam ca mi se taie respiratia. Blestemul e blestem. Trebuia sa se adevereasca pana la urma. Oprisem inevitabilul, deci istoria urma sa se repete. Oare cine era urmatorul? Le-am spus si celorlalti despre asta si i-am avertizat sa fie atenti. Nu ne mai simteam deloc pregatiti pentru infruntare...

Am continuat drumul. Mai spre dupa-amiaza am ajuns la un parau. Eram cu totii groaznic de insetati asa ca ne-am oprit sa bem. Apa era rece, cristalina. Margie nu putea sa se aplece cu usurinta, asa ca am ajutat-o eu. Stateam una langa alta, in genunchi pe iarba. Priveam cum buzele ei se cufunda in apa sclipitoare. Dau sa ma aplec si eu cand, brusc, o umbra lunga trece prin apa si doua maini negre ies la suprafata si cuprind fata lui Margie, incercand sa o traga in jos. Ea e prea slaba, nu poate lupta. Inainte sa-i sar in ajutor ea era deja in apa, scufundandu-se. Ma arunc dupa ea. Ceva timp mai tarziu, dupa o lupta apriga cu creatura, reusesc sa ma ridic la suprafara, cu Margie cu tot. Raul ala era socant de adanc.

-Ce a fost asta? intreaba tipand.

-Un piton de mare, cum ii zicem noi. Mai pe intelesul tau, un fel de sirena, de dimensiuni mai mici, cu trupul si coada negre si fara par sau trasaturi prea asemanatoare alor noastre. Creaturile astea sunt extrem de rare. Ai avut ghinion! ii spune Richard.

-Asta nu e ghinion, murmur, e blestemul!

Nu mai puteam permite sa arunc pe altcineva in fata pericolului. Hotarasc ca data viitoare sa ma sacrific pe mine. Asa e cel mai bine.

Peste cateva ore de mers, la lasarea serii, ajungem langa o padure. Ne punem corturile acolo si ne pregatim de culcare. Chiar inainte sa ne culcam, se aude un sunet infricosator, ca un raget. Sunt mai mult decat sigura ca e un alt "truc magic" de-al batranei nebune. Sunt pregatita sa-mi infrunt destinul. O clipa mai tarziu, din padure iese un stol de lilieci, de marimea unor caini, cu gheare albicioase si colti. Acestia se napustesc asupra noastra, incercand sa ne sfasie. Se creeaza o panica generala. Cu totii alearga si striga. Din pacate, sunt puternici si nu pot fi doborati cu magia.

Deodata unul dintre ei se reped spre Sade. Ea incearca sa fuga dar este prea tarziu. Liliacul isi infinge ghearele in spatele ei. Camasa i se pateaza de sange. Ma arunc in fata ei in speranta ca se vor multumi cu mine. Nu o pot lasa sa moara. Creatura ma insfaca si ma arunca in sus. Ma trezesc in picaj, deasupra gurii sale deschise larg. Acesta este chiar dublu ca marime si observ ca e mai negru ca ceilalti. Cred ca e seful lor. Voi muri de mana unui liliac urias...

-Nu te lasa prada mortii! striga o voce de barbat din multimea speriata. Infrange-o, asta e solutia!

Imi dau seama ca ideea lui e mult mai buna. Stiu imediat ce sa fac. In loc sa aterizez in gura monstrului, ma rotesc in aer si cad pe spinarea lui. Il trag de cornul din frunte atat de tare, incat cedeaza si cade la pamant. Nu e mort, mai respira dar durerea nu il lasa sa zboare.

-Am o idee cum sa ne facem o intrare spectaculoasa la petrecerea Fionei! strig, in aplauzele celorlalti.

Cu capetenia doborata, toti ceilalti lilieci se coboara la pamant cuminti. Ii legam cu funii de copaci, in dimineata urmatoare avand sa-i dezlegam, sa-i incalecam si sa ajungem in zbor la palat. Erau mai multi cu doi decat numarul nostru, deci am decis sa-i legam de capetenie si sa-i folosim pentru incarcatura: corturi, sacii cu provizii, etc.

Ne-am dus cu totii in corturi si ne-am culcat, franti. Ziua de maine avea sa fie cu adevarat mareata! Cat despre blestem, puteam sa-l consideram rupt, din moment ce noaptea fusese linistita si nimeni nu avuse parte de un atac misterios.