Gemenele din Verwood

Capitolul 7- Zmeura si viorele

Timp de o luna, aproape in fiecare zi, dupa ce imi terminam temele, ieseam afara sa ma vad cu Stephen. Ne plimbam de obicem prin micul parc din Verwood si stateam pana la apus, iar el imi povestea despre lumea vrajitorilor si despre cum a fost viata lui.

-Si unde ai invatat? La voi exista scoli? il intreb intr-o seara.

-Da, dar la noi lucrurile stau putin altfel. Avem in fiecare oras cate o singura scoala, dar nu se cheama scoala, ci academie si este uriasa, cat sa incapa toti tinerii din oras. Incepi sa mergi la academie la varsta de zece ani si studiezi acolo pana la optsprezece, chiar douazeci, daca vrei sa te pregatesti sa fi profesor. Desigur, in ani umani. Era uimitor, mi-e asa dor de locul ala...

Il priveam absorbita, vorbind. Ochii lui scaparau, iar vocea sa curgea domol, devenind doar o soapta pierduta in intunericul serii. Razele de lumina ale felinarelor se jucau in parul lui, facandu-l sa straluceasca, iar pentru o clipa, mi-am dorit sa fiu una dintre ele. Melancolia de pe fata sa m-a cuprins treptat si pe mine, miscandu-ma.

-Ti-e dor de casa?

-Da. Am plecat de acasa acum un an, in speranta ca imi voi gasi drumul. Stii, vreau ca viata mea sa capete un sens, dar tot ce am facut a fost sa ratacesc pe aici fara motiv.

-M-ai gasit pe mine, ii spun zambind, si m-ai ajutat sa-mi descopar puterile si sa aflu despre familia mea. Nu mi se pare putin.

-Adevarat, dar ce voi face de acum incolo?

-Nu stiu, oftez, realizand cata dreptate are. Daca stau sa ma gandesc, nici viata mea nu are sens. Viata nimanui. Doar ne invartim in cercuri, avand aceeasi rutina anosta, cautand lucruri care sa ne distraga temporar. Totusi, de cand am aflat ca am o sora geamana pierdura, nu ma gandesc decat la ea. E lucrul care in prezent da vietii mele sens. As vrea asa mult sa o intalnesc. Ma intreb cum e, daca arata chiar la fel, daca ii place sa cante ca mie sau e pasionata de istorie si arhitectura.

-Nu stiu ce sa zic, zambeste. Sora ta a fost mereu o luptatoare, incercand sa faca dreptate oriunde era. Nu cred ca avea timp sa studieze muzica, arhitectura sau sa aiba hobbiuri.

-Ar fi frumos totusi...

Deodata fata i s-a luminat.

-Stiu ce putem face, Kaitlin. Vino cu mine sa o gasim pe Rafaella!  Asa tu o vei intalni pe sora ta, iar eu voi avea un scop. Plus, imi e dor de prietena mea veche.

Cuvintele lui imi rasunau cu ecou in minte. Sa imi gasesc sora vrajitoare? Sa o gasesc cu adevarat? Ar fi fost... uimitor, dar nu puteam, stiam prea bine.

-As vrea atat de mult, spun. Dar nu pot sa plec. Nu stim unde e sau ce face, nu stiu cum am putea sa ajungem acolo si in nici un caz nu pot sa imi abandonez mama, casa, scoala, prietenii mei. Ce le-as spune?

-Ca pleci in vacanta, sa vizitezi o ruda. Cat despre mama ta, cred ca ar intelege.

-Nu pot sa o las, ar durea-o, stiu. Cred ca visul asta o sa ramana doar un vis.

Am oftat, remarcand ca in jurul meu se lasase seara de-a binelea.
Mi-am luat la revedere de la el, plecand spre casa. Am intrat oftand. Zeci de intrebari, sentimente si incertitudini roiau in mine.

-K, esti bine? a intrebat Rose, facandu-si aparitia in sufragerie.

Acum, felul in care imi spunea "K", nu mai era special. Suna gresit. Mi se parea strain, nepotrivit.

-Mda, sunt in regula, doar obosita... am murmurat. 

Stiu ca nu reusisem sa o conving dar nici nu tineam. Rose statea nemiscata. Ma privea fara sa clipeasca, lucru care ma stanjenea. Am pufnit nemultumita insa ea nici nu s-a clintit. Am urcat in camera mea, dorind sa fug de intensitatea privirii sale care ma tintuia. M-am aruncat pe pat si am deschis telefonul. Doua mesaje de la colegi care ma intrebau de teme. Ca de obicei. Era un cerc fara sfarsit si simteam nevoia sa scap din el. Am inchis telefonul si ochii si am stat asa, in liniste. Usa s-a deschis incet si Rose a intrat, asezandu-se pe patul meu. Am deschis ochii si i-am intalnit din nou privirea dezamagita si pierduta.

-Ce e? am strigat gesticuland dramatic. De ce ma privesti asa? S-a intamplat ceva? 

-O sa imi fie tare dor de tine! a soptit, in timp ce ochii i se umezeau.

Am ridicat nedumerita din sprancene.

-Dar nu plec nicaieri.

-Te-am vazut, draga. De cand ti-a zis baiatul ala despre sora si originile tale, esti cu capul in nori. Te gandesti numai la asta. De asta ti-ai petrecut atat de mult timp cu el in ultima luna, ca sa fi mai aproape de cei ca tine, de istoria si adevarata ta viata. 

-Da...

-Iti lipsesc toate astea, ai nevoie de ele, ai nevoie sa pleci. Nu te pot tine aici, sa-ti irosesti timpul, puterile si oportunitatile. Stiam ca aflarea adevarului te va indeparta de mine, dar acum ca stii, nu am dreptul sa te tin pe loc.

Am clatinat din cap cu repeziciune, incercand sa neg tot ceea ce spusese dar, intr-un fel, avea dreptate. Voiam sa devin o vrajitoare adevarata, sa imi gasesc sora, sa imi deschid aripile si sa zbor departe, departe de orasul meu natal. Rose statea inca nemiscata, privindu-ma lung, cu iubire si admiratie. Aveam sa imi parasesc caminul si pe ea si gandul asta nu imi dadea pace. Nu era mama mea naturala dar avusese mereu grija de mine si daca nu era ea... Nu voiam sa plec de langa Rose dar asta aveam nevoie. Aveam nevoie din toata inima mea tanara si fragila. Voiam sa am sansa la un alt viitor.

-Dar ce voi face? Unde sa merg, cand, cum? Sunt confuza, Rose, am spus nesigura.

-Asta vei stii singura.

-In seara in care l-am cunoscut pe Stephen, am avut o viziune. Era Rafaella si parea a se afla in pericol. Dar nu stiu daca e adevarat, si daca ar fi, unde sa o gasesc si cum sa o ajut?

-Nu sunt o vrajitoare, draga mea. Nu stiu cum merg lucrurile astea. Dar stiu ca tu iti vei da seama. Prietenul tau te va ajuta, nu?

-Acum ca spui, mi-a propus sa plec cu el sa o gasesc, dar m-am gandit ca...

-Nu conteaza la ce te-ai gandit. E normal sa iti fie teama. Pana de curand viata ta era complet alta. Dar eu cred in tine ca vei reusi. Du-te cu el, voi avea eu grija cum vor fi lucrurile aici. Indeplineste-ti destinul.

-Oh, mama, iti multumesc asa mult! Nu stiu ce m-as face fara sprijinul tau. Ramai fara grija, voi reveni.

-Sper sa fi bine...

-Va fi, doar il am pe Stephen.

-Cum de a dorit sa te insoteasca, totusi? Ma bucur ca vei fii cu cineva ca tine, dar nu va stiti de multa vreme.

-Rafaella a fost o prietena veche, mama. Vrea sa o revada si sa se asigure ca e bine.

-Deci asta ar fi singurul motiv? 

-Asta si faptul ca vrea sa fie de ajutor, sa isi gaseasca o misiune, spun, simtind cum imi creste pulsul.

-Daca zici tu, spuse chiciotind. In cazul asta, nu o sa-mi fac griji deloc. Baiatul ala pare in regula, plus, i-am simtit aura, e unul dintre talentele mele bizare. Aura lui e pura, la fel ca el.

-In regula, atunci, presupun ca vom pleca maine?

-Daca asa iti doresti, bine. Nu iti stau in cale. Tine minte ca te voi iubi mereu!

M-a cuprins un val de emotie imensa. As mai fi stat, dar muream de nerabdare sa plec mai repede in calatoria vietii mele, alaturi de baiatul la care am ajuns sa ma gandesc un pic prea des. M-am imbujorat numai gandindu-ma la asta.

-Scumpo, am ceva pentru tine, ca sa nu ma uiti.

Rose a bagat mana in geanta si de acolo a scos o cutie roz, destul de mica. Din ea a scos un parfum, intr-o sticla alba, impodobita cu fire aurii si imitatii de diamante.

-Zmeura si viorele, a spus ea cu un zambet vag. E cadoul meu de ramas bun pentru cea mai minunata fiica din lume. Apropo, baiatul ala nu o sa ii reziste... a mai spus facandu-mi cu ochiul.

-Oh, las-o balta! am strigat razand.         

Am imbratisat-o mai strans ca niciodata. O iubeam atat de mult. Cu siguranta avea sa imi fie cumplit de dor, dar cand m-as fi intors, fericirea revederii ar fi crescut.

-Rose, o sa ma gandesc mereu la tine si daca ma voi intoarce impreuna cu Rafaella, vom putea fi o familie. Apropo, iti multumesc mult pentru parfum. E un cadou minunat...