Gemenele din Verwood

Capitolul 2- Strainul

Baiatul m-a intors cu fata spre el ca sa ma vada mai bine. Avea niste ochi mari, negri si cercetatori si buzele groase, de o nuanta deschisa de roz. Brusc si-a ridicat sprancenele, privindu-ma cu uimire. Ma tot uitam in jur, disperata, dorindu-mi sa  apara un om care sa ma ajute, dar strada era pustie. Totusi, nu s-a intamplat nimic. Nu a incercat sa imi faca rau. Pur si simplu ma privea lung.

-Rafaella, tu esti? a intrebat uimit. Avea o voce groasa si sonora dar, recunosc, destul de frumoasa. Ochii lui stralucitori ma priveau cu neincredere.

-Cred ca ma confunzi, am spus cu voce tremuranda. Eu sunt Kaitlin.

Atunci baiatul s-a incruntat si m-a intors brusc cu spatele. Mi-a ridicat parul, cercetandu-mi gatul dezgolit. Atunci l-am simtit tresarind cu putere. M-a tras usor de par, insa teama a acoperit durerea provocata.

-Nu se poate! a exclamat deodata. Acelasi semn din nastere. Chiar tu esti! 

M-a cuprins intr-o imbratisare sufocanta, care m-a bulversat total. Parfumul lui barbatesc mi-a invadat narile. Am reusit sa evadez cu greu din stransoarea lui si m-am dat cativa pasi inapoi.

-Hei, ce faci? Nu te cunosc si nu te-am mai vazut niciodata. Ai putea te rog sa ma lasi in pace? Pentru ca nu stiu ce vrei!

-Rafaella, ce...

-Nu ma cheama asa! Nu stiu cine e fata asta, dar te asigur ca nu sunt eu.

-Ba nu, a insistat tanarul, tu esti Rafaella Ramires. Totusi, m-am gandit la un moment dat ca poate nu iti vei aminti. Dupa 8 ani petrecuti in exil, pe o insula pustie, departe de orice forma de viata, era de asteptat sa iti pierzi unele amintiri. Imi pare rau totusi ca ai uitat pana si de bunul tau prieten Stephen...

Baiatul, al carui nume aflasem ca apartinea autorului meu preferat, Stephen King, spuse toate acestea cu o siguranta coplesitoare. Incepusem sa cred ca e un nebun, dar parea o persoana obisnuita. Poate era doar confuz, trebuia sa il lamuresc.

-Te inseli, am spus emotionata, eu nu ma numesc Rafaella. Serios! Daca nu ma crezi, lasa-ma sa iti dovedesc. Nu stiu cum, dar pot sa o fac. Iti arat buletinul daca vrei.

-E imposibil sa nu fii ea, ai pe gat acelasi semn din nastere...semi-luna orientata spre dreapta. Si sa nu mai vorbim de fata: aceeasi ochi albastri cu reflexe violet, acelasi par de culoarea cafelei, pe care imi placea sa il ciufulesc mereu, aceeasi obraji rosii si aceeasi voce, melodioasa si puternica. Nu te-am mai vazut de o multime de timp dar nu te-am uitat.

Nici nu stiam ce as putea spune. Parea atat de increzator, de sigur pe ce zicea. Dar gresea. Cu siguranta gresea. Dintr-o data mi-am amintit ceva. Astea erau cuvintele mele salvatoare, care m-ar fi ajutat sa-l fac sa realizeze ce imposibila era situatia:

-Stai, ai spus ca am fost exilata pe o insula pustie 8 ani.

-Da, pentru ca ai detronat-o pe Morgana. Era foarte puternica si nimeni nu avea suficient curaj sa o infrunte. Ai facut ceva remarcabil si pentru asta ai ajuns sa cresti peste masura in ochii mei. Ai scapat poporul de pierzania iminenta, chiar daca ai fost pedepsita de clanul ei.

-Ei bine, nu as fi putut face asa ceva la 9 ani, pentru ca acum am 17. Eram doar un copil inocent, nu as fi fost capabila de uciderea unei persoane.

-Tu nu ai 17 ani, a spus Stephen cu o voce grava, tu ai 152 de ani! 

-Poftim!? am exclamat facand ochii mari. Asta e o gluma? Nu am 152 de ani! Nu vezi ca nu sunt nici un pic batrana?

-Nu, nu glumesc deloc. Tu esti cea care pare sa incalceasca lucrurile. Maturizarea noastra incepe de la 180 de ani.

-Dar pur si simplu nu are sens! am protestat gesticuland violent. 

Se credea intr-un film SF? Exiluri, clanuri razbunatoare, inceperea maturizarii la 180 de ani? 

-Ba nu, a insistat el. Are sens. Cativa zeci de ani se pot scurge in viata ta, in timp ce in lumea asta poate trece numai unul. Timpul pentru noi merge diferit.

-Care noi? am pufnit.

-Noi... sau ce, chiar nu iti mai amintesti nimic? Chiar nu mai stii ce esti!? a spus intunecandu-se la fata.

-Dar ce sunt? am intrebat tematoare.

-Esti o vrajitoare, la fel ca mine, a venit pe loc raspunsul.

Stephen s-a dat doi pasi inapoi demonstrativ, a intins palma inainte, din ea iesind o flacara rosie, care s-a stins imediat. Desi nu mai puteam nega realitatea, inca incercam sa ma conving singura ca a fost un truc. Nu am putut spune decat:

-Sunt o vrajitoare...?

-Da, dar stiai asta.

-Ba nu... Crede-ma. Ah, totul e asa ciudat! Mi-ar placea sa te uiti in mintea mea cumva si sa realizezi  ca nu mint.

-As putea face asta! spune, luminandu-se la fata. Cum de nu mi-a trecut prin minte?

Si-a pus o mana pe capul meu si a stat asa, intr-o transa totala, cateva minute intregi. 

-Tu chiar vorbesti serios... a spus el mirat, constatarea lui semanad cu o intrebare.

-Da. Nu te-am mintit.

-E posibil... l-am auzit vorbind pentru sine.

-Ce?

-Tu intr-adevar nu esti Rafaella.

-Oh, nu mai spune, murmur eu sarcastic.

-Esti sora ei geamana. Cand era mica, Rafaella avea o prietena imaginara pe care o numise Kate si care, dupa relatarile sale, arata exact ca ea. Poate Rafaella te-a vazut candva, inainte sa dispari din viata ei si te-a transformat intr-o iluzie a mintii sale. Acum sunt sigur ca nu stie de existenta ta.

-Am o sora vrajitoare!? 

Il cunoscusem pe acest baiat de nici o jumatate de ora si deja simteam ca mi se da viata peste cap.

-Si ce inseamna asta? Sunt si eu vrajitoare sau nu?

Stephen nu m-a bagat in seama. S-a aplecat si a cules un ciob mare de sticla de pe drum, apoi, brusc, l-a aruncat spre mine. Am incremenit, socata si surprinsa. Ciobul parea sa se apropie cu incetinitorul. Mai era doar jumatate de metru care ma despartea de el. Din instinct, am dus mainile in fata ca sa imi protejez trupul fragil. Atunci s-a intamplat ceva de necrezut. Sticla si-a schimbat directia, fix in secunda in care urma sa ma loveasca.

Ce. a. fost. asta?

-Chiar am puteri magice...

Am spus-o simplu, de parca era ceva normal. Totusi, in ciuda aparentelor, in sufletul meu era o tornada de sentimente si intrebari.

-Da, a oftat Stephen. Nu ai descoperit asta pana acum pentru ca iti poti activa puterile doar cand crezi in ele si stii de existenta lor. Totusi, stai calma, te voi ajuta sa treci cu bine de aceasta situatie noua.

Pur si simplu ma simteam coplesita. Fara sa fiu constienta de ce fac, l-am imbratisat strans.

-Scuze, am murmurat departandu-ma brusc, a fost doar o reactie de moment.

A zambit larg si toata fata i s-a schimbat. Nu mai arata ca un barbat "fioros" cum mi s-a parut la inceput. Arata ca un adolescent obisnuit, cu parul negru stralucitor si o postura impunatoare. Dintr-o data am inceput sa ma simt mai bine si am zambit marunt, la randul meu.

-Vino cu mine, a zis. Hai sa mergem la mine sa vorbim in tihna. Cred ca ai multe intrebari.

Ne-am indreptat spre un bloc galben cu patru etaje, ce nu se afla la mare distanta. Nici un bloc nu depasea patru etaje in Verwood. Am urcat cu liftul pana la etajul trei si am mers la usa din capat. M-am regasit intr-un living micut, dar decorat cu bun gust. Ne-am asezat pe doua fotolii de piele neagra si el mi-a oferit un pahar de suc.

-Aici stau cand vin in lumea oamenilor. Imi place orasul asta, e linistit, retras, magic... Nimeni nu observa prezenta unui vrajitor aici.

Am dat din cap, studiind tablourile ce acopereu peretii. Imi framantam mainile, agitata si emotionata. Cand stateam la masa din bucatarie, incercand sa tai friptura arsa a mamei, nu ma gandeam ca as putea ajunge in asemenea situatie.

-Te ascult, a zis. Spune-mi ceva, orice iti trece prin minte. Sunt aici sa te ajut, Kaitlin. Orice pentru prietena mea, Rafaella.