Gemenele din Verwood

Capitolul 23- Miles si lacul Aldos

-Oh, Miles, esti un baietel atat de dulce! a exclamat Margie, pentru a zecea oara in acea zi.

Micutul chicoti, deschizandu-si larg ochii ciocolatii. Cred ca era cel mai adorabil baietel vazut vreodata! Mi-am trecut mana prin parul lui scurt si catifelat, de culoarea caramelului, apoi i-am strans mana mica si alba. Era asa delicata ca mi-era teama sa n-o frang.

-Chiar, nu te-am intrebat niciodata, cine e tatal lui?

-Il cheama Stuart si e amiral in armata. E un om atat de minunat! M-am alaturat clanului vostru si am plecat de acasa cand il aveam pe scumpul meu in pantece, insa nu stiam inca. Cand am aflat am fost mai emotionata ca niciodata! Pacat ca nu am cum sa-l revad pe sotul meu ca sa ii dau vestea... Acum el e la academia militara si nu pot sa-i transmit nici un mesaj telepatic deoarece acestea sunt blocate.

-Inteleg... am murmurat. Dar iti promit, Margie, ca dupa infruntarea cu Fiona si velorii vom ajunge cumva la academie ca sa il revezi pe Stuart si sa ii spui.

-Multumesc scumpo! a spus cu ochii plini de tandrete. Acum, ma scuzi, dar as vrea sa il culc pe Miles. 

-Sigur, am spus indepartandu-ma, privind cu coada ochiului cum Margie il legana incet pe micut, stand in scaunul ei pe roti, impins de alti doi vrajitori.

-Deci, Rafaella, am inceput venind langa ea, cat mai avem de mers pana la lac? 

-Nu mult soro, a suras. Dupa calulele mele, intr-o zi, suntem acolo. 

Am fost atat de bucuroasa incat nici nu mi-am putut gasi cuvintele. In sfarsit calatoria noastra se apropia de final! Ma simteam in fiecare clipa mai increzatoare, mai puternica, mai sigura ca lupta noastra cu Fiona va fi un succes. Nimic nu ne mai putea opri!

Am mers restul zilei aproape fara oprire. Eram cu totii epuizati si flamanzi. Am ajuns pe un mic deal si Rafaella a ordonat asezarea corturilor si intinderea mesei. In timp ce lumea isi pregatea lucrurile, eu am mers inainte, pana la marginea dealului, care se termina fix intr-o rapa. Am privit catre orizontul intunecat si deodata, am zarit o stralucire. Mi-am pus mainile streasina la ochi, si am privit inca o data, cu mai multa atentie. Era un lac, vazusem un lac! Si dupa cum mi-l descrise Francessca, fara doar si poate era lacul Aldos! Nu era atat de departe pe cat parea. Stiam ca de vom porni in zori ziua urmatoare, vom ajunge pana  la lasarea serii. Era perfect!

-Ce faci micuto? a intrebat Stephen inconjurandu-mi talia cu mainile lui mari.

-Am vazut lacul, Stephen! Lacul ala dupa care mergem de saptamani intregi! E acolo, asa aproape! am strigat entuziasmata ca un copil in ziua de Craciun.

-Usurel draga, sa nu cazi! a ras el amuzat.

-Bine, gata cu dragaloseniile! am exclamat chicotind. Trecem la lucruri serioase! In tot timpul asta ne-am concentrat doar pe gasirea lacului. Acum am ajuns la el deci, ce vom face mai departe? Care e urmatorul pas? Mitea mea e complet goala, trebuie sa ma gandesc la ceva repede!

-Stai calma, de asta ne ai pe noi, a zambit Stephen.

-Deci, tu stii ce trebuie facut mai departe?

-Desigur, ma gandesc la asta de multa vreme. Mai intai trebuie sa ne strangem in mici grupuri care sa coboare pe fundul lacului si sa caute pumnalul. Trebuie sa cunoastem fiecare coltisor posibil. Dupa ce gasim pumnalul, mergem spre palatul Fionei. Ajunsi, probabil va trebui sa-i infruntam armata de clone, sa ne luptam cu velorii, care aparent nu mai sunt de partea noastra si apoi intram cumva in castel si o doboram pe Fiona.

-Asta e atat de.... bine-gandit! am spus mirata. De asta te iubesc eu pe tine!

I-am auzit rasul cristalin si dragalas, dupa care ma topeam pur si simplu. Pentru prima data in multa vreme, ma simteam mai fericita ca nicicand, infinita...

In dimineata urmatoare m-am trezit prima si pana sa se trezeasca restul, eu imi stransesem deja cortul si toate celelalte lucruri. Eram in picioare, gata de drum. 

-Alinierea! am strigat, ca in armata. E timpul sa cucerim lacul ala.

Ne-am pornit deci, dupa un mic dejun copios si am ajuns cam pe la lasarea serii, chiar mai devreme. Cioburi sclipitoare de lumina se rasfrangeau in lac, imprastiind curcubee diafane. M-am asezat pe mal, trecandu-mi degetele peste oglinda cristalina de racoare.

-Putem incepe acum? Ce parere aveti? am intrebat.

Ceilalti s-au uitat unii la altii intrebatori, apoi au izbucnit deodata: "Nuuuu!". Lenesii de ei!

-Fie, atunci eu, Rafaella si Stephen o sa mergem singuri, in seara asta. Haideti sa incepem cu partea de vest, pare cea mai mica in adancime, am spus, intorcandu-ma spre cei doi.

Au fost de acord. Am incercat o vraja deosebita, care ne-a permis sa putem straluci in intunericul adancurilor si apoi, am repetat vraja cu ajutorul careia puteam crea un balon magic de aer in jurul noastru, care sa reziste apei. Folosisem acea vraja si in labirintul de corali deci o cunosteam bine deja. Dupa ce totul era clar, ne-am scunfundat. Chiar daca era a doua oara cand experimentam asa ceva, tot mi se parea incredibil. Era ca si cum erai intr-un submarin, dar facut in intregime din sticla, si care se putea largi la nesfarsit, lasandu-se manevrat usor de tine. Cu cat coboram, cu atat aerul din balon devenea mai rece si se facea mai intuneric. Noroc de vraja aia care ne ajuta sa infrangem bezna, care totusi ne facea sa parem niste lanterne umane.

-Cautam de doua ore si nimic! a exclamat Stephen.

-Linisteste-te, a oftat Rafaella, mai avem de cautat, asta nu-i tot lacul.

-Intr-adevar dar... e foarte frustrant.

-Va fi bine, il vom gasi, i-am spus si eu pe un ton incurajator, strangandu-i delicat mana. 

Am continuat sa cautam pana s-a lasat intunericul si reusisem sa memoram deja cam toate inaltimile adancurilor zonei vestice. In concluzie, ne-am uitat atent pretutindeni si pumnalul nu avea cum sa fie acolo. 

-E bine, am spus dupa ce am iesit pe mal, balonul explodand cu un pocnet infundat, maine vor merge alti doi, sa mai cerceteze o data zona de vest si noi ne mutam in nord. Pe ceilalti ii distribuim in est, nord-est si nord-vest. In doua zile ar trebui sa gasim deja cheia!

Am pornit toti trei spre corturi, veseli si bine-voitori, cand brusc, s-a auzit un pleoscait straniu. Mi-am intors capul dar n-am vazut nimic. Apoi, ochii mi-au picat pe o silueta intunecata, pierdandu-se printre arbustii inalti de langa apa. Oare vreun animal? Nu mi s-ar fi parut nimic ciudat daca nu as fi auzit-o pe Margie tipand brusc: "Miles al meu! Miles a disparut!"