Gemenele din Verwood

Capitolul 21- Tunelul infinit

Ma aflam intr-un tunel intunecos ce parea fara sfarsit. Inaintam incet, pe podeaua umeda de piatra, respirand cu greu aerul inchis cu miros de mucegai. Cum ajunsesem aici si cum de mai traiam? Eram sigura ca Stephen nu reusise sa ma salveze. Si unde era el? Unde erau cu totii? Ma simteam speriata si nelinistita. Respiratia mea neregulata se auzea cu ecou pretutindeni. Deodata pamantul de sub mine a inceput sa se cutremure, la fel si peretii, care, in clipa urmatoare, au devenit transparenti. Cat de ciudat! Mi-am trecut o mana peste ei, indepartand stratul gros de praf si m-am aplecat sa vad prin portiunea curata, ce e dincolo. La inceput, nu am vazut nimic, dar apoi a aparut brusc ceva, un copac, apoi imaginea a inceput sa se restructureze singura. Au aparut cerul, pamantul uscat, plin de pietre si maracini, tufe ofilite si cativa oameni. Erau cei din clanul meu! Erau toti stransi in cerc, privind spre ceva. Ce era, de ce nu puteam sa vad si eu? Mi-am mijit ochii, spre ei. Apoi, cineva si-a schimbat locul si, lasand o gaura in cercul uman, mi-a permis sa vad. Inima mi-a stat in loc. Eram eu...

Eram intinsa pe pamant, cu parul negru ravasit in jurul capului meu. Aveam ochii inchisi si buzele incordate. Am putut sa vad cum din mana mi se prelingea un firicel de sange. Langa cerc, statea Francessca, privind cu deznadajduire. Apoi am vazut ca avea fata uda si ochii in lacrimi, semn ca plangea. Parea cea mai afectata de acolo. Asta m-ar fi induiosat pana peste poate, daca nu eram atat de speriata de faptul  ca ma aflam in doua locuri simultan, iar in unul eram moarta si in celalalt in viata, privindu-i pe ceilalti printr-un perete invizibil. Am inceput sa tip, sa sar si sa dau cu pumnii in el dar nimeni nu m-a observat. Oh! Si eu eram invizibila...

Am stat o vreme privind. Cercul a inceput sa se destrame, oamenii plecand pe rand in directii diferite. Nu ma interesa unde se duceau, eu eram atenta doar la mine. Stateam inca inmarmurita, cu pielea palida si pieptul nemiscat. Era clar, nu mai era nici o speranta si totusi, Stephen, Rafaella, Francessca si Sade inca stateau acolo, langa mine, parca steptand sa ma trezesc brusc. Aveau cearcane adanci si ochii plansi. Ei realizau gravitatea situatiei, dar nu voiau sa o accepte. Asta demonstra cat tineau la mine. Iar eu... eu cea care ii priveste din spatele zidului, eram cu siguranta o fantoma, spiritul lui Kaitlin, cea a carei inima a fost atinsa de venin. Imi venea si mie sa plang insa nu puteam, nu aveam lacrimi. Se pare ca trebuia sa ma obisnuiesc cu noua mea viata, sa ma obisnuiesc sa fiu un spirit ce alearga intr-un tunel infinit.

-E numai vina mea! am auzit vocea lui Stephen.

Am tresarit uimita si mi-am lipit urechea de zid ca sa aud mai bine.

-Nu te invinovati degeaba... incerca sa il linisteasca Sade. Sarpele ala e foarte veninos! Nu aveai cum sa o salvezi.

-Dar Sade, chiar nu intelegi? In sfarsit stia ce simt pentru ea, in sfarsit puteam fi impreuna si acum am pierdut-o. Am pierdut-o pe veci! Si nu numai eu, toti cei care aveau nevoie de ea, Rafaella, clanul, Rose...

Sade si-a plecat privirea. I se citea tristetea in ochi. Parea mai mult decat indurerata. Asta mi-a dat un sentiment puternic de vina.

        Am renuntat sa mai privesc. Am luat-o agale prin tunel, cu privirea pierduta in intuneric. Imaginile de dupa peretii de sticla se schimbau una dupa alta. Am vazut-o si pe Rose, stand in mica ei bucatarie oranj cu un barbat inalt, roscat, langa, care spala vasele. Deci Rose avea un alt om in viata ei? Eram atat de bucuroasa ca nu isi irosea viata numarand zilele pana aveam sa ma intorc, totusi incercam sa nu ma gandesc la asta, pentru ca stiam ca nu are rost. Eu nu ma mai puteam intoarce la viata mea. Intr-un moment am vazut-o si pe Fiona. Statea pe un fel de tron de marmura neagra, intr-o sala uriasa, intunecata. I-am vazut si pe unul dintre velori acolo, stand drept, cu fruntea ridicata, ca un soldat. Apoi imaginile au inceput sa se schimbe din nou, proiectand lumini lungi pe lespezile de piatra ale podelei. A aparut chiar si vechea mea scoala si cativa dintre vechii mei colegi.

Deodata s-a pornit un vant rece, puternic, atat de brusc incat am cazut in genunchi. La capatul tunelului s-a vazut o lumina alba, intensa, care se marea cu fiecare secunda care trecea, apropiindu-se de mine. O voce groasa a invadat coridorul, spunand:

-E timpul sa pleci!

M-am cutremurat. Totul paruse a fi ireal, pana acum. Urma sa mor, de-adevaratelea. Sa nu ma mai intorc niciodata. Lumina era tot mai aproape. Era intensa, facandu-ma sa clipesc des. Nu! Nu aveam de gand sa mor. Nu acum! Am inceput sa fug in directia opusa, mai repede decat am alergat vreodata. Cu siguranta profesorul meu de sport de la scoala din Verwood ar fi fost mandru. Lumina venea chiar in urma mea, vocea cea groasa urland:

-Stai pe loc! Nu e nici o cale!

-Ba da! Mereu este! Eu vreau sa raman!

Vocea a inceput sa strige, peretii tunelului vibrand. Imaginile ce se proiectau in jurul meu, incepusera sa se darame incet. Simteam lumina arzandu-mi spatele. Era atat de aproape! Si dintr-o data era peste tot in jurul meu. Eram ca intr-o mare de alb.

-Ti-am spus, nu e scapare! a marat vocea, in timp ce eu incepeam treptat sa nu imi mai simt corpul si sa nu mai vad.

....................................................................................................................................................................................

-Kaitlin!? Kaitlin, traiesti! am auzit vocea Francesscai.

-Poftim? am murmurat obosita.

-Esti in viata! Dar cum?! E un miracol!

S-au strans cu totii in jurul meu, imbratisandu-ma si plangand de fericire. Se pare ca Cel Mare hotarase sa imi mai acorde o sansa. Dar de ce? Nimeni in intregul univers nu reusise sa se opuna mortii. Ce ma facea pe mine diferita?

-Sade? Sade esti aici? m-am trezit strigand.

-Da, sunt aici... a murmurat punandu-si o mana pe umarul meu.

Era in spatele meu, cu ochii plansi.

-Oh, imi pare atat de rau ca te-am ranit...

-Dar nu e vina ta! Si nu tu esti cea care m-a facut sa plang, ci faptul ca am crezut ca ai murit crezand ca mi-ai frant inima...

-Deci, esti bine?

-Voi fi, promit, a zambit. 

Am privit cerul si soarele mi-a mangaiat tandru fata. Am simtit o caldura placuta, diferita de cea din tunel. Caldura vietii. Inutila sau nu, trebuia sa imi continui existenta si sa sper ca va fi bine. Orice urma de durere si confuzie a disparut. Nu ma indoiam de faptul ca revenirea mea era un lucru bun... care parca s-a facut si mai bun cand Stephen m-a ridicat in brate, lipindu-si buzele de obrazul meu si soptindu-mi la ureche: "Sa nu ma mai sperii asa niciodata, draga mea."

Ziua urmatoare am plecat la drum din nou si am aflat vestea uimitoare ca nu mai aveam decat sapte zile de mers pe jos pana la lac, sase daca mergeam constant. Ma simteam mai mult decat pregatita sa o infrunt pe Fiona.