Gemenele din Verwood

Capitolul 22- Valea lupilor si surpriza lui Margie

-Inca patru zile si opt ore, dupa calculele mele si ajungem! am exclamat incantata. Nici nu-mi vine sa cred ca am supravietuit calatoriei asteia! 

-Usurel! Nu pleaca lacul nicaieri! a ras Stephen ciufulindu-mi parul.

Eram atat de entuziasmata incat nu-mi gaseam locul. Faceam piruete si sarituri printre ceilalti, ca un copil mic si in sfarsit realizam ca maturitatea e plicticoasa. Cu spiritul copilariei in suflet totul devenea mai frumos si mai usor de suportat. Cum ceilalti inaintau tacuti, plictisiti si seriosi, trebuia sa fie cineva care sa animeze situatia. Inca eram mirata cum de la inceputul anului imi promisem sa ma maturizez si sa o las mai moale cu naivitatea si copilariile inutile. Bine ca unele promisiuni pot fi incalcate.

-Margie, cum te mai simti? am intrebat-o pe una dintre vrajitoerele mele preferate, invartindu-ma in jurul ei.

Ea era insarcinata de ceva vreme, sincer, nu stiu cata si de aceea incercam sa o ajut cat de mult cu putinta.

-Oh, sunt bine dar drumul... e asa obositor...

-Si totusi esti impinsa intr-un carucior, am spus amuzata. Dar e in regula, cred ca te inteleg...

-Multumesc draguto! a zambit privindu-ma lung. 

-Si, stii ce va fi copilul?

-Conform doctorului nostru Gregory, care e pe undeva pe-aici, copilul va fi baiat.

-Ce dulce! am chitait. Te-ai gandit la un nume?

-Nu, inca nu mi-a venit vreo idee.

-Te-as putea ajuta?

-Daca poti, mi-ar placea! Doar da-mi un nume.

Mi-am luat privirea serioasa si meditativa, apoi am exclamat brusc:

-Gata! Cred ca am o idee! Ce parere ai de Miles?

-Hmm, e dragut, a spus.

-Oh, haide! E perfect pentru un baietel!

  -Nu stiu ce sa zic. Ma voi gandi, a incheiat lasandu-si capul pe spate, semn ca avea nevoie de un somn bun.

M-am indepartat in liniste, indeptandu-ma spre Francessca. Statea mai in afara grupului si fredona tare un cantec vechi.

-Cum se numeste piesa? am intrebat brusc.

-Ah! Draga, m-ai speriat! a ras ducandu-si mana in dreptul inimii. Nu stiu cum se numeste dar tin minte ca mama mi-l canta ca sa adorm.

-Chiar, nu mi-ai spus niciodata de mama ta... Cum e?

-Era cea mai minunata persoana pe care o stiu! Atat de calma si blanda si inteligenta si stia sa le faca pe toate! A fost un model pentru mine...

-A fost? Deci ea e...

-Da. Suferea de o boala oribila, care a rapus-o cand avea 199 de ani.

A plecat privirea. Mi-ai dat seama ca atinsesem o coarda sensibila dar stiam ca nu va ajuta cu nimic daca imi voi cere scuze. Nu ii voi alunga mintirea mamei, deci am tacut, punandu-i usor o mana pe umar.

-Dar acum sunt alti oameni importanti in viata mea, a suras amar. 

Am incuviintat din cap, indepartandu-ma. Am mai mers asa, in tacere, inca doua ore, apoi Rafaella a decis ca e momentul pentru o pauza. Era apusul si cerul era colorat in cele mai minunate culori. Am hotarat sa nu mai continuam, deci i-am anuntat pe toti sa isi puna corturile. Ceva timp mai tarziu, cand cerul deveni din roz in cenusiu, eu si Stephen am plecat intr-o scurta plimbare prin imprejurimi. Asta era partea frumoasa la calatoritul pe jos: puteai sa explorezi atatea locuri uimitoare... Era intuneric peste tot in jur si aerul avea un miros placutde flori.