Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 2

Bărbatul continua să zâmbească în timp ce mă privea total netulburat de răspunsurile mele. Ținea neapărat să mă enerveze și în momentul de față nu eram tocmai în cea mai bună stare a mea ca să mai fiu iritată și de un mascul încrezut.

Starea de rău se accentua cu fiecare secundă și simțeam cum pătratul minuscul mă înghite, mă sufocam incontrolabil. Încercam din răsputeri să inspir tot aerul pe care i-l puteam furniza corpului meu, astfel încât să nu leșin. Resimțeam intens starea de amețeală și mă străduiam din răsputeri să nu mă fac și mai tare de râs în fața lui. Poate era mai bine dacă aș fi fost singură, deși nu puteam jura că m-aș fi simțit și mai în siguranță.

Mă blestemam în gând pentru că nu luasem decizia să rămân acasă. Aș fi fost acum în patul meu moale, urmărind serialul preferat și probabil mâncând cu poftă o înghețată. Știu, toate astea sunt specifice persoanelor singure și deprimate, dar eu nu aveam nici o problemă să recunosc că eram una din ele.

Viața mea era absurdă și goală. Cea socială se rezuma la o singură prietenă, care dintr-un motiv ciudat rămăsese totuși lângă mine. Cea de familie... ei bine, era inexistentă. Nu îmi amintesc de când nu îi mai vizitasem pe ai mei. Probabil trecuseră vreo 2 ani. Sigur, vorbeam cu ei din când în când la telefon, dar din partea mea asta era o atenție mult prea nesemnificativă.

Plecasem din orașul natal acum 5 ani. Mai exact, fugisem. Voisem să ma autodepășesc, pe mine și condiția mea socială de care nu fusesem niciodată mulțumită. M-am născut într-o familie nu prea norocoasă din punct de vedere financiar, cu o mamă vănzătoare comercială și un tată muncitor în construcții, va puteți imagina că lucrurile nu stăteau tocmai pe roze.

De la optsprezece ani mă angajasem ca și chelneriță la un bar de periferie. Salariul, deși minuscul, mă ajutase totuși să-mi mențin studiile și să nu renunț. În felul acesta am reușit să iau licența după care având o primă oportunitate să plec, am profitat de ea și m-am făcut nevăzută.

Dacă ar fi să regret ceva acum, ar fi doar faptul că mi-am neglijat părinții. Sigur, i-am ajutat cu bani deși ei refuzau de fiecare dată, însă clar fiind faptul că situația de acasă nu se schimbase, mă simțeam datoare față de cei care mă crescuseră străduindu-se să-mi fie cât mai bine. Poate că încercam să compensez prin bani ceea ce nu putusem face din punct de vedere sentimental.

Îmi iubeam părinții foarte mult, asta nu cred că ar fi putut-o contesta cineva, dar nu cred că le și arătasem lor asta, cel puțin în ultimii ani.

Fratele meu rămăsese alături de ei și într-un fel asta mă consola. Știam că au în sprijin la nevoie, cel pe care eu nu puteam să îl ofer. Cu Elias vorbeam mai des. Ne înțelegeam foarte bine, mereu am făcut-o. Poate și pentru că eram de sexe diferite, nu sunt prea convinsă că aș fi fost la fel de apropiată de o soră. Elias e mai mic decât mine cu doi ani și totuși el era cel care, copii fiind, mereu îmi lua apărarea în fața celorlalți. Era umărul pe care puteam plânge și care mă consola de fiecare dată când eram într-o situație pe care nu le-o puteam povesti părinților.

De mama am fost apropiată mereu, era ca o prietenă foarte bună, existau totuși momente când nu puteam să vorbesc cu mama despre problemele pe care le aveam. Parcă nu voiam să o împovărez și mai mult cu prostiile mele adolescentine. Atunci il aveam pe Elias lângă mine. Îl adoram. El era idealul meu de bărbat. Muncitor, serios, îngrijit, un prieten de nădejde pentru oricine. Ca să nu mai pun la socoteala că arăta extraordinar de bine. Fetele din cartierul nostru erau înnebunite după el, chiar și cele care aveau iubit. De cele mai multe ori, unele dintre ele se prefăceau interesate de o amiciție cu mine doar pentru a afla mai multe detalii despre el. Sigur că eu îmi dădusem imediat seama de cum stă treaba, dar continuam să le fac jocul.