Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 31

Când eram mult mai tânără mi-am promis mie însămi să nu am încredere decât în propria-mi persoană. Mi-am făgăduit să am destulă precauție și să mă asigur că toți din jurul meu mă vor trăda la un moment dat.

    Într-o seară, obositoare ca multe altele precedente terminasem tura și mă pregăteam de plecare. Barul se golise, iar eu și colega mea de suferință terminasem de curățat. Totul era în ordine și ne puteam îndrepta liniștite spre casă.

    Gina ieșise înaintea mea și rămăsese pe mine sarcina verificării și închiderii acelei șandramale, că altfel nici nu o puteam numi.

    Nici nu făcusem câțiva pași pe alee, că am și dat cu ochii de un cuplu care se afla într-un moment mai intim la acea oră târzie. Nu m-a surprins acea întâmplare. Văzusem multe asemenea perechi giugiulindu-se la miez de noapte. Inițial am vrut doar să-mi văd de treaba mea și să-mi continui nestingherită drumul. Totuși, chiar înainte să-mi întorc definitiv privirea de la ei, ceva mi-a atras atenția. El râsese. Cu poftă. Și acel râs era inconfundabil, îl cunoșteam de mic copil, doar crescusem împreună.

    Primul meu gând a fost să evit o scenă penibilă, doar că firea mea vulcanică era și mai greu de stăpânit la acea vreme. Pe atunci nu știam să o controlez și să o țin în frâu. Eram doar o tânără naivă. Așa că am făcut cale întoarsă și l-am prins pe tip, în timp ce acesta își continua tandrețurile cu fata, întorcându-l spre mine. Impulsivitatea mea a dat năvală cu totul, atunci când din senin pumnul meu s-a izbit de nasul lui, ușor îndoit la vârf. Bineînțeles, că apoi au urmat alte vorbe de duh, în timp de continuam să îl lovesc cu palmele pe unde apucam. Prin vârtejul acelei furii, o vedeam pe fata aceea cum se uita la noi nedumerită. Nu înțelegea ce naiba mă apucase. Pentru că, normal, afurisitul de Miles ne mințise pe amândouă. Doar că eu eram prea egoistă ca să-mi pese de alte naive, mă gândeam doar la mine și la faptul că mă durea.

    Miles a fost prima mea iubire de adolescentă, dacă o puteam numi așa. Căci, de fapt, nu îl iubisem niciodată cu adevărat. Fusesem prieteni, încă de la vârsta de 8 ani, când părinții lui s-au mutat în cartierul nostru. De atunci el cu mine și Elias am devenit cei mai buni amici.

    Anii au trecut și noi am crescut, iar Miles își arăta tot ai mult interesul față de mine. Și nu în sensul de frate și soră. Căci un frate nu-si strânge sora în brațe încercând să-i fure un sărut. Asta făcea el mereu cu mine. La început am crezut că sunt doar glume de ale lui. El a fost mereu un băiat dezinvolt și căruia îi plăcea viața. Apoi, însă, mi-a făcut destul de clar faptul că el voia o relație cu mine.

    Nu am acceptat. I-am spus franc că nu se poate, nu aveam astfel de sentimente și nu doream să stric o prietenie de ani de zile. Cu toate astea insistențele lui creșteau și se înmulțeau din zi în zi. Iar eu la un moment dat pur și simplu am cedat. Nu știam mai exact de ce. Poate să fii fost și faptul că mă simțeam prea singură în acea perioadă. Că aveam nevoie de un sprijin tacit, iar pe el îl vedeam cel mai potrivit pentru treaba asta. Se pricepea al naibii de bine doar să asculte și să nu acuze, să nu mă chestioneze.

    În acea seară m-am întrebat dacă toate lucrurile acelea au fost măcar adevărate. Poate că nici nu îi plăcuse să mă asculte, poate totul fusese doar din obligație. Știa că nu îl iubeam, dar nici din partea lui nu simțisem vreodată ceva măreț. Și cu toate astea credeam că eram măcar prieteni. Că ar fi putut să-mi zică direct că între noi nu funcționează și să terminăm totul pe cale amiabilă. Dar el ce făcuse? Recursese la acel gest mârșav, care mă îndurerase. Mă făcuse să simt că nu mă puteam încrede în absolut nimeni.

    Și după ce m-am descărcat suficient, l-am lăsat acolo cu noua lui iubită și am plecat. Nu mai suportam să aud nimic, în nici un caz nu aveam nevoie de scuzele lui tâmpite.