Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 35

      Și... m-am întors acasă. Ce mai era de făcut? De fapt, am fost nevoită să fac lucrul acesta. Plecarea lui Han nu mi-a dat de ales.

       Dar înainte de a reveni la viața mea monotonă și goală, mi-am mai petrecut câteva zile, încercând să-mi revin, în compania celor doi bătrânei. Cei care îmi deveniseră între timp, aproape,a doua familie.

       După dispariția lui neanunțată, am simțit ca și cum cineva ar fi supt toată viața din mine. Nu mai puteam să respir și totul în jurul meu devenise gri și cu cât trecea timpul se înnegura și mai mult. Vreo două nopți la rând, după încercări zadarnice de a adormi, am plâns întruna. Nu mă puteam opri. Nu puteam stopa durerea și gândul sfâșietor că el nu mai era. Plecase fără să țină nici un cont de dorințele și speranțele mele. Fără să-i pese și știind foarte bine că aveam să sufăr. Oricât mă străduiam și îmi supuneam mintea la grele eforturi, nu-mi dădeam seama cum pentru el a putut fi așa ușor doar să mă părăsească. Ca și cum nu aș fi contat deloc. Ca și cum tot ce am trăit împreuna nu reprezenta nimic și putea fi înlăturat atât de ușor.

       Plecase. Pur și simplu. Și gândul acesta era imposibil de îndurat, de asimilat.

      Zilele mi le petreceam afară, pe terasă, fiind mai mult un mort în viață, iar nopțile erau propriul meu coșmar. După ce udam perna de lacrimi amare, reușeam doar spre dimineață, prin nu știu ce minune, să adorm.

      Nu-i permisesem nici măcar Mariei să schimbe cuvertura de la pat, deoarece cearșaful păstra încă parfumul lui. Și voiam să-l inhalez până când aveam să mă îmbăt cu mirosul acela, care îmi dădea o iluzie deșartă că el mai era acolo. Când închideam ochii aproape că putem să-l simt lângă mine. Îmbrățișându-mă și mâgâindu-mă. Făcând dragoste cu mine, sălbatic și pasional, apoi tandru și iubitor, atingerile lui fierbinți lăsând dâre de foc pe pielea mea.

       Nu puteam vizualiza un viitor care să nu-l includă și pe el, nu știam cum aș fi putut să mă recuperez. Să mă reobișnuiesc cu Ella cea dinainte de Han.

      Marie a insistat să o ajut la bucătărie, spunându-mi că avea nevoie de două mâini în plus, dar știam că era doar un pretext pentru a mă scoate din starea bolnavă în care zăceam. Și cu toate că trupul meu era aproape inert, am reușit cu greu să mă urnesc și să arăt că încă mai foloseam la ceva.

       Seara, în momentele de melancolie, mi se alăturau amândoi, la masă, și Ron mă introducea treptat în trecutul lor, ajutându-mă să-l descopăr și mai mult pe cel pe care îl iubeam.

       Aveam impresia că inima mi se va sfâșia în două, de fiecare dată când îi pronunța numele. Îl vedeam oriunde cu ochii minții și continuam să sper că el se va întoarce. Poate tocmai de asta nici nu mă puteam decide să plec de acolo. Îmi imaginam cum el avea să reflecteze mai bine, la hotărârea luată și cum avea să realizeze că greșise, că nu acesta era răspunsul.

       Îmi făceam idei că el avea să vină la mine și să-mi spună că regretă tot și să o luăm de la capăt și eu aveam să-i săr în brațe și să-i strig că îl iubesc. Că a luat tot când a plecat și că eu nu sunt în stare să învăț să trăiesc fără el.

       Dar zilele treceau și el nu apărea, nu suna, nu aveam nici o veste de la Han. Și conștientizam că trebuia să mă acomodez cu gândul că el plecase definitiv. Și mă durea, tot mai mult. Suferința nu scădea și lacrimile îmi inundau chipul de fiecare dată când îmi dădeam seama că nu aveam să-i mai văd chipul niciodată.

       Apoi veneau momente când îl acuzam. Când el era cel mai rău om din lume. Un laș, care nu putuse nici măcar să își ia rămas bun de la mine. Să îmi explice de ce era nevoit să facă asta. Nu a avut curajul să-mi vorbească, să discutăm despre ceea ce se întâmpla. Poate că l-aș fi înțeles. Poate că ar fi fost mai ușor de acceptat.