(Ne) Clișeic

~UNU~

„ Și apoi am trăit mai departe în această mică, dar perfectă bucată de eternitate."

Afrodita închise cartea cu năduf,trăgându-şi nasul zgomotos. Privi cu jind spre titlul poleit cu care era încrustată coperta cărții. „Zori de zi ".

Mda. Final fericit, evident. Se putea, oare, altfel? Cum să nu fie fericit, când Bella e tipica fată frumoasă, dar timidă, care are însă norocul de a-şi întâlni vampirul sexy sortit, pe Edward...?!

Afrodita a fost mereu de părere că fiecare fată are sortit un băiat ideal, așa cum doar în cărțile pentru adolescenți poți găsi, dar nu toate au bafta să îl și întâlnească. Era absolut convinsă că și pe ea o aștepta un „Edward" al ei, undeva, acolo...Dar, de asemenea, era convinsă că nu îl va găsi.
Pentru că, hmm...Adică, uită-te la ea...

Foșnetul pungii de chipsuri cu brânză și usturoi o trezi din lamentări. Privi peste dunga patului, la hamsterul ce mânca pofticios din snacksurile răsfirate pe podeaua camerei.

—Of, Napoleon...Ți-am zis de mii și miliarde de ori, chipsurile nu sunt pentru hamsteri!

Zâmbi ușor...Uneori, uita că Napoleon era doar un șobolan leneș și trândav, care nu înțelegea o iotă din ce îi îndruga ea. Dar îi plăcea să îi vorbească, totuși. Simțea că e ascultată.

Înșfăcă punga de chipsuri de pe jos și cotrobăi în ea, în căutarea unor rămășițe.

Într-un sfârșit, realiză că era duminică. Se făcuse prânzul. Și ea era învăluită încă în letargia intelectuală indusă de rahatul ăla de carte. Nici nu știa de ce le mai citea...Adică,pe bune acum...Toate Bellele/Elenele/Anastasiile/alte personaje feminine din best-seller-urile secolului douăzeci și unu erau niște sfrijite blonde/brunete superbe. Toți tipii care le agățau erau tipologia aia de vampir sexy, aparent rău, dar care e "îmblânzit de dragostea inocentă a fetei timide"...Pff...Patetic. Și Napoleon ar fi putut concepe o poveste mai originală.
Se ridică cu greu de pe pat și se îndreaptă spre fereastră. O deschise larg și lăsă lumina să o învăluie ca o aură.

Și bâzâitul nazal al mobilului rupse toată vraja. Ca de obicei, Napoleon i-o luă înainte, cățărându-se cu profesionalism pe noptiera pe care se afla mobilul și începând cu disperare să apese tastele, până când o nimeri pe cea corectă. În difuzor explodă vocea lui Euridice.

—M-a întrebat, m-a întrebat, m-a întrebat, m-a întrebat, Afro! M-a întrebaaat!

Afrodita zâmbi, ducându-şi mobilul la ureche.

—Sub pod, în juma' de oră?

—S-a făcut.

Oftă cu năduf și se îndreaptă spre baie.

—'Neața, mamă.

Femeia de lângă chiuvetă se răsuci spre ea.

—Bună dimineața, Afrodita, spuse, cu o privire caldă.

Afrodita se așeză la masa rotundă din bucătărie și își privi mama.

Purta un halat cenușiu, ce îi acoperea trupul scheletic, răzbit de cancer. Capul îi era acoperit cu un batic roșu, cu desene animate. Și chipul îi era la fel de cenușiu ca și halatul. Și obosit. Parcă...bătrân.

—Ai planuri pentru astăzi? o întrebă, punându-i în față o farfurie cu crenvurști și salată de roșii.

—Hmmm...Mă văd cu Euridice în juma' de oră. După...Habar n-am, răspunse Afrodita, îndesându-şi o felie mare de roșie în gură. De ce?

Mama ei o privi cu tristețe.

—Ce e, mami?

Oftând, își aranjă baticul și își scutură câteva scame inexistente de pe mânecă halatului.

—Nu merge treaba cu citostaticele. Trebuie să încercăm altundeva, altceva. Am găsit un doctor bun în Pheonix, acum câteva săptămâni. Și am autobuz azi, la patru. M-am programat.

Afrodita o privi chiorâș.

—Parcă...ai zis că ești mai bine.

Mama sa oftă.

—Scumpo, am cancer. Nu am cum să fiu bine, oricât mi-aş dori.

Afrodita își coborî privirea în farurie.

Dintr-o dată, îi pierise pofta de mâncare.

—Vreau să vii cu mine. Frații tăi or să se descurce o după-amiază singuri. Eu nu m-aş putea descurca de una singură. Căldura, aglomerația, știi tu...

—Categoric, mamă. Nici nu se pune problema să nu vin.

Mama ei îi zâmbi strâmb, după care se îndreaptă înapoi spre aragaz, târându-şi papucii pe pardoseala de plastic galben a bucătăriei.

Soarele prânzului îi sfredelea creștetul Afroditei.

Mergea pe trotuarul pustiu, legănându-se ușor în adierea vântului. La un momentdat, trecu pe lângă o bătrânică ce ducea un plod răsfățat de mână. Copilul zbiera neîncetat din nu- știu - ce - egocentrist - de - motiv. Când Afrodita se apropie de ei, asupra copilului căzu o umbră mare, el ridicându-şi surprins privirea critică spre fată. Rămase câteva momente cu gura căscată, privind-o pe Afrodita cum se îndepărta, luându-şi și umbra imensă după ea.

Mda...Era relativ obișnuită să aibă parte de asemenea reacții din partea necunoscuților, cei fără inhibiții neezitând să îi spună verde-n față ce credeau despre ea. Începuse să nu mai doară. Obișnuința...

Se privi în vitrina alimentarei de peste drum. Era...hmm...mare. La ce te așteptai, la cele o sută și ceva de kile ale ei?

Coborî gâfâind panta abruptă ce ducea sub pod. Trecu pe lângă prea- cunoscuții boschetari ce-şi duceau traiul pe - acolo, salutându-i chiar pe unii din ei, cu o ușoară înclinare a capului. Erau tot oameni, corect?

Imediat, o zări pe Euridice, care se perinda încoace și-ncolo, vizibil entuziasmată. Când o văzu pe Afrodita apropiindu-se, scoase un icnet și tăbărî asupra ei, acoperind-o cu pupături și îmbrățișări copilărești.

Afrodita îi zâmbi matern, întorcându-i îmbrățișările.

—Cred că ai o groază de chestii mișto să-mi povestești, Uri...