(Ne) Clișeic

~CINCI~

      O lună.
      Treizeci de zile.
      Șapte sute douăzeci de ore.
      Patruzeci și trei de mii două sute de minute.
      Două milioane cinci sute nouăzeci și două de mii de secunde.

      Par atât de multe...Și totuși...Sunt, în esență, doar...O lună. Una.

     

      Afrodita privea un punct fix de pe tavanul camerei ei. O pânză de păianjen din colț îi atrase atenția. Arahnida înfometată o privea cu cei nu-ştia-şi-nu-îi-păsa-câți ochi ai ei.
„Păianjen tâmpit", se gândi ea, apucând un exemplar din "P.S: I love you" de pe noptiera scorojită și îndreptându-se spre colțul respectiv. Se cocoță pe un morman de haine nespălate, întinzându-şi mâna pe cât îi permitea grăsimea de pe braț.

Cu o lovitură bruscă, storși păianjenul cu cartea, lipindu-l de perete, sub privirea stupefiată a micuțului Napoleon. Se întoarse mulțumită în pat, aruncându-se cu sete pe salteaua veche și scârțâitoare.
Și apoi îi pică fisa.

Ființa i se umplu de căință, de vinovăție.
„Dacă...Păianjenul ăla era o ea? Dacă avea copii? Dacă ea a procedat cu păianjenul-mamă cum procedează cancerul cu propria ei mamă?"

—Sunt un cancer, se trezi Afrodita spunând, cu voce tare. Eu sunt cancerul. Eu sunt cancerul.

Începu să urle incontrolabil, aruncând cam tot ce avea pe noptieră.

—Eu sunt cancerul, repeta, printre hohote de plâns.

Pe ușa intră speriat Pompiliu, unul dintre tripleți.

—Ce ai, Afro?! urla el panicat, zgâlțâind-o pe Afrodita de umeri.
Dar era în zadar, Afrodita parcă înnebunise.
În câteva momente, camera Afroditei se umplu și cu ceilalți membrii ai familiei.

—Ce-ar fi să ne lăsați puțin singure? zise Nataşa, mângâind creștetul Afroditei cu dragoste.

Băieții se conformară numaidecât, Cezar închizând ușa cu o bufnitură.

—Nu spune nimic, murmură Afrodita. Doar...Stai aici. Pentru totdeauna.

Mama ei o privi ciudat. Se trase din îmbrățișare.

Afrodita o privi întrebătoare.

—Afrodita. Tu suferi. Știu. Știu. Știu al naibii de tare că suferi. Dar și eu sufăr. Sufăr pentru că te las. Sufăr pentru că îi las pe frații tăi. Sufăr pentru că las o lume întreagă. Sufăr pentru că, la naiba! Am cancer! Dar sunt puternică. Rațiunea e tot ce mi-a mai rămas, doar asta mai am. Și, în momentele astea, trebuie să ne folosim rațiunea. Gândește după moartea mea. Uită că eu sunt moartă. Ai optsprezece ani. Ai trei frați. Ai o casă. Ai o viață de luat în piept. Dacă tu reacționezi așa înainte ca eu să-mi dau duhul, ce o să faci când te vei găsi în fața faptului împlinit? Scumpo, mă bazez pe tine. Cum tatăl tău mi-a lăsat patru copii minunați în grijă, după ce s-a dus, așa e timpul să fac și eu. Să îți las trei copii minunați în grijă.

Afrodita avea fața plină de lacrimi. Ochii roșii, buzele tremurânde, obrajii aprinși, pumnii strânși.

—Mai bine mor decât să duc o viață în umbra morții tale.

Instantaneu, Nataşa o pălmui pe Afrodita peste față, cu putere.

—Să dea naiba să mai spui așa ceva vreodată!

După care se afundară într-o îmbrățișare atât de intensă, încât părea că e ultima.

Ei bine, nu era chiar ultima, dar era printre cele din urmă.