(Ne) Clișeic

~CINCISPREZECE~

Ușa dormitorului se deschise cu un scârțâit. Afrodita nu-şi putu reține un suspin la vederea așternuturilor răvășite de pe pat. Nataşa nu apucase să facă ordine prin cameră, moartea o luase prin surprindere.

Toată camera urla personalitatea ei. Perdele roz-pal, tablourile primăvăratice, așternuturile albe, noptierele pline de pastile, perfuzii, injecții, pungi de glucoză. Rafinament și cancer.

Se îndreptă agale spre dulapul din lemn masiv de abanos negru, deschizându-i ușa.
Un miros de naftalină și nu-mă-uita o izbi peste față, parcă readucând-o pe Nataşa acolo.
Căută din priviri cutia de carton. Și o găsi.

Vântul îi răvășea părul castaniu și îi făcea pielea de găină Afroditei. Scaunul tapițat de pe verandă era confortabil, cu atât mai mult cu cât fusese scaunul pe care stătea Nataşa în fiecare seară în care îi ținea teorii interminabile. Zâmbi la amintirea acelor vremuri.

Mângâie cutia de carton, îndepărtând stratul generos de praf cu care era acoperită. Folosind cutter-ul pe care îl luase din trusa de scule a tatălui său, deschise cutia bine sigilată.

Înăuntru era ceva la care...Chiar nu se aștepta. Era o altă cutie. Una de lemn, cu balamale arămii, încrustată cu flori de primăvară și fluturi delicați. O cutie cu adevărat feminină, tipică Nataşei. Total nepotrivită Afroditei.

Deschise timidă capacul cutiei.
Înăuntru erau înghesuite câteva teancuri groase de bani, niște bijuterii, o fotografie de familie, ce îi înfățișa pe David, cu ea în brațe și pe Nataşa, care legăna tripleții, pe atunci doar niște pui de oameni.

Și mai era și o hârtie, părea a fi o scrisoare. Avea o notație mare, roșie:

"A se citi doar când te simți pe deplin împlinită.  
                                    ~David & Nataşa "

Afrodita zâmbi și spuse cu voce tare:

—Atunci încă nu e vremea.

Volswaggen-ul albastru parcă în fața curții. O siluetă se apropie cu pași repezi.

—Cum mai ești? o întrebă Adam, îmbrățișând-o.

Afrodita îi zâmbi strâmb.

—La fel.

Adam o studie o clipă, după care spuse, zâmbind:

—Câte treizeci de kilograme ai dat jos, amice?

Ea îl lovi jucăuș în umăr și se ridică.

—Aveai dreptate, stresul chiar te ajută să slăbești.

—Ți-am spus eu, zise el, așezându-se la masă.

Se lăsă tăcerea peste ei, dar era una plăcută, liniștitoare.  Adam o privea zâmbind. Ea îl privea, la rândul ei, surâzând. La un momentdat, Afrodita fugi până în casă, întorcându-se de-ndată cu o farfurie cu biscuiți.

—Scuze, nu sunt o gazdă prea bună. Mama obișnuia să se ocupe de detaliile astea.

—Cu timpul, o să te obișnuiești și tu.

—Mda, oftă Afrodita. Știu asta.

Adam începu să ronțăie un biscuite, privind inexpresiv în zare.

—Cum mai merge cu nunta? întreabă brusc Afrodita, privind oriunde, dar nu în ochii lui Adam.

Acesta tuși iritat.

—Bine, cred. Am cerut-o, a aceptat. Ai ei iau toate cheltuielile în cârcă, au insistat. Eu nu pot decât să mă supun, nu?

Afrodita surâse.

—Sper că nu sunt invitată.

—Pfff, nu doar că ești invitată, dar va trebui să mă răpești.

Fata căscă ochii cât cepele.

"Să îl răpesc...?!"

—Auzi, Adam...? Din câte știam eu,mireasa e aia care trebuie răpită. Nu...?

Adam își dădu ochii peste cap și înșfăcă un alt biscuite.

—Ok, m-ai prins. E doar un pretext ca să mă duci într-un loc mișto, undeva unde îți place ție să mergi.

Afrodita îl privi cruciș, după care încercă să schimbe subiectul.

—Eveline cum se mai simte?

—Ah, perfect. Mai mult de două-trei luni nu-i dă nimeni.

Cei doi oftară la unison, privindu-se în ochi.

Zarva îi trezi pe cei doi din liniștea apăsătoare în care se cufundaseră acolo, pe verandă. Afrodita se frecă la ochi, ca să observe mai bine cui aparțineau cele trei siluete zburdalnice ce se apropiau pe alee.

—Aaafrooo!

Cele trei glasuri pițigăiate creeară o simfonie aiurită. Afrodita fu copleșită de îmbrățișările fraților ei, ce tăbărâră, efectiv, pe ea.

—Mi-ați lipsit, monștrilor.

Casa, odinioară pustie și tăcută, se lăsă umplută de ecourile copilăriei. Afrodita îi privea zâmbitoare. Totul era ca și cu o lună în urmă, aparent. Mai lipseau doar mustrările pline de bunătate ale mamei ei și mirosul de mâncare gătită ce se împrăștia din bucătărie. Și, desigur, mama ei.

—Mulțumesc că i-ai adus, mătușică.
Afrodita își îmbrățișă recunoscătoare mătușa, după care se răsuci spre frații ei, ce stăteau înșirați lângă mașină.

—Zece pentru tine, zece pentru tine și...uite-i și pe-ai tăi, spuse Afrodita, întinzându-le  puțin din ce le lăsase mama lor.

Cei trei se năpustiră satisfăcuți în mini-van-ul Fionei. Aceasta se aproie de Afrodita.

—Arăți bine, scumpo.

Fata îi zâmbi.

—Ce să spun, se pare că maturitatea îmi priește.

Se mai îmbrățișară încă o dată, după care Fiona demară în trombă, lăsând-o pe Afrodita în mijlocul trotuarului. Dintr-o dată, se lăsă să pice în genunchi. Și rămase așa mult timp, până ce Adam veni panicat și începu să tragă de ea. Dar era de neclintit. Avea privirea sticloasă, inexpresivă, fixată pe o crăpătură din trotuar.

La început, Adam nu reuși să deslușească ce îngăima pierdută, dar, după o vreme, cuvintele ei deveniră relativ inteligibile. Suficient de inteligibile încât să se înțeleagă ce spunea.

—Eu sunt cancerul.