(Ne) Clișeic

~TREISPREZECE~

Lumina îi irita Afroditei retina, silind-o să își întredeschidă ochii. Prima dată, nu realiză unde se afla.

Tot ce putea zări erau pereți albi, imaculați, cu o grămadă de cruci agățate pe ei.

"Am murit? Am ajuns în Rai, oare...?"

Nu, nu era Raiul. După ce se dezmetici cum trebuia, Afrodita recunoscu dormitorul ordonat și frumos mirositor al mamei lui Adam. Își coborî privirea asupra propriului trup deformat. Purta un tricou larg chiar și pentru ea și niște pantaloni de trening, negri.

Se ridică în capul oaselor, căscând cu poftă. După câteva momente, Adam își strecură corpul prin ușa crăpată, apropiindu-se de Afrodita, cu o cană aburindă în mână.

—'Neața, spuse el surâzător, așezându-se lângă Afrodita, pe pat.

Afrodita se frecă la ochi și înșfăcă ceaiul pe care i-l întindea Adam.
În timp ce sorbea cu poftă lichidul fierbinte, se înecă subit. Adam începu să o lovească ușor pe spate. După ce își termină accesul de tuse, Afrodita spuse, cu un glas pierdut:

—Adam...? Astea nu sunt hainele mele.

Adam rânji.

—Chiar nu sunt.

—Și...Cum au ajuns pe mine?

Adam rânji chiar și mai tare,de data asta.

—Dacă te face să te simți mai bine, am fost până la Hogwarts, l-am luat pe Harry, l-am adus aici și l-am rugat să facă o vrajă care să îți schimbe hainele ude cu unele uscate.

Afrodita roși și își afundă capul în pernă.

E în regulă, amice, spuse Adam, bătând-o încurajator pe spate.

—Mhm, reuși să mai îngaime Afrodita.

Afrodita căscă ochii cât cepele la vederea luminilor roșii și albastre aruncate de sirenele ambulanțelor ce îi împânzeau curtea din față.

Adam nici nu apucă să oprească motorul mașinii, că fata țâșni panicată spre casă. Încercă să intre în casă, dar un trup solid nu îi permise.

Își ridică privirea injectată către asistentul chel ce o ținea de umeri, cu o privire tristă.

—Lasă-mă să intru! urlă Afrodita, lovind, zgâriind și mușcând tot ce îi ieșea în cale.

Adam își făcu apariția, strângând-o în brațe cu putere.

—Afrodita! țipă el. Calmează-te!

Afrodita îi aruncă o privire sălbatică, întorcându-se apoi către asistent.

—E mama mea! Vreau să o văd.

—Un moment, îi spuse asistentul, îndreptându-se către un bărbat cu mască și stetoscop atârnat de gât. Vorbi ceva în șoaptă cu el, după care se întoarseră împreună spre Afrodita.

—Eu sunt medicul de gardă, domnișoară, spuse bărbatul cu stetoscop, întinzându-i Afroditei mâna.

Aceasta i-o strânse nerăbdătoare.

—Unde e mama, doctore?

Doctorul o privi cu tristețe.

—Mă tem că mama dumneavoastră se zbate între viață și moarte. Din nou, mă tem că tocmai își trăiește ultimele minute din viață.