(Ne) Clișeic

~NOUĂ~

Adam apăsă pe un întrerupător și îi făcu semn Afroditei să îl urmeze pe scări în jos.

—Să ai grijă la trepte, sunt abrupte, spuse el atent.

—Da, mămico, o să am, îi răspunse Afrodita acid.

Ajunși la o ușă albă, înaltă, Adam se opri. O privi o clipă pe Afrodita, cu privirea aia, gen "scuze pentru ce urmează să vezi", apoi deschise ușa.

De-ndată ce pătrunse înăuntru, pe Afrodita o lovi un puternic miros de naftalină, amestecat cu același parfum ce se regăsea și în mașina lui Adam. Pătrunse mai adânc în încăpere. Băiatul rămase la ușă, cu mâinile încrucișate la piept și cu o privire ușor stânjenită.

Era, în principiu, o cameră ordonată, organizată. Avea, logic, un pat de o persoană, o mini-canapea, în fața căreia erau un televizor și o consolă, un dulap și cărți. O grămadă de rafturi cu cărți. Cam fiecare perete al încăperii era acoperit cu cărți, astfel încât arăta mai degrabă a bibliotecă, decât a dormitor.

Deasupra biroului dezordonat erau lipite, pe un placaj de polistiren, o mulțime de desene, ce înfățișau fete, peisaje, chiar citate.

După o scurtă analiză, Afrodita se răsuci pe călcâie, țintuindu-l pe Adam cu privirea.

—OK, citești mult, am înțeles. Dar cum explică asta faptul că mă bagi în seamă mai mult decât e normal?

Adam își dădu ochii peste cap, exasperat, apropiindu-se ușor de Afrodita.

—Uită-te mai bine.

Afrodita își mai roti privirea încă odată prin cameră.

—Mda, tot nimic.

—Ești sigură?

—Sunt si...

Afrodita își înghiți propoziția chiar la jumătatea ei, când observă o poliță amplasată deasupra televizorului.
Se apropie de ea.

Acolo erau aranjate vreo șase-şapte fotografii înrămate.

Fiecare din ele înfățișa aceleași persoane, doar că în peisaje diferite. O femeie cu batic și ochii verzi - mama lui Adam. O fetiță durdulie, cu părul castaniu, împletit în codițe - sora lui.
Un bărbat înalt, cu barbă și niște ochi reci, siniștrii - tatăl lui Adam, probabil.

Și un băiat obez, cu o față umflată și tristă. Probabil că, dacă nu ar fi avut ochii ăia de smarald, nu l-ar fi recunoscut. Dar și-a dat seama imediat cine era.

—Cam cât de recente sunt pozele astea? întrebă Afrodita, răsucindu-se spre Adam.

—Sunt de anul trecut.

—Deci, să recapitulăm, spuse Afrodita, jucându-se cu ciucurii de la cuvertura cu care era acoperit patul lui Adam. Simți o afecțiune amestecată cu compătimire la adresa mea, pentru că știi cum e să fii și obez, și fără un părinte.

—Cam așa ceva. Regăsesc, în viața ta, povestea cu care a trebuit să mă lupt ani de zile, fără niciun ajutor. Și știu cât de greu e să nu ai pe cineva care să te susțină. Și nu aș vrea să treci, la rândul tău, prin asta.
Afrodita oftă zgomotos.

—Și ce anume te face să crezi că aș avea nevoie de ajutorul tău?

—Cu toții avem nevoie de ajutor, Afrodita.

Afrodita se ridică de pe pat și se îndreaptă, din nou, spre fotografii.

—Și cum ai reușit să slăbești în halul ăsta? Adică...Acum arăți trăsnet, înainte erai obez. Care-i şpilul? întrebă ea, mângâind cu o mână tremurătoare una din fotografii.

Adam se făcu comod pe fotoliu.

—Când am aflat că mama mea mai are de trăit doar doi ani, mi-a pierit pofta de viață. Nu mai mâncam, nu mai ieșeam de la subsol. Stresul și supărarea mă storceau de puteri. Am pierdut un an din viață închis aici. Singurul loc unde ieșeam erau școala și biserica, duminica. Tata mă obliga să particip la fiecare slujbă de-a lui.

"Asta explică barba de popă.", mormăi, în sinea ei, Afrodita.

—A trecut un an de la aflarea veștii. Mama suferea enorm, pentru că eu nu mai aveam viață socială din vina ei. M-a rugat să ies, să petrec timpul cu persoane de vârsta mea. Am vrut să îi fac pe plac, așa că am ieșit, chiar dacă nu mă simțeam bine. Măcar o știam pe ea împăcată. Așa am cunoscut-o pe Amanda, la o petrecere la care mama a insistat să particip. Nu pot să zic că o iubesc, dar mi-a fost alături, m-a susținut în zilele în care boala mamei mă răpunea, efectiv, și pe mine. Și sunt conștient că ea mă iubește și că ar suferi dacă am termina-o acum. Măcar atât îi datorez. Oricum, termenul mamei se apropie, și încerc să o fac fericită cu absolut orice. Ies cu amicii, mă prefac că mă distrez. Mamei i-ar fi plăcut să mă vadă ginere,de aia cred că...Hmmm, mai are câteva luni de trăit. Eu sunt major. Amanda e majoră. Aș vrea să moară împăcată.
Afroditei îi luă puțin să se prindă de ce voia Adam să zică cu asta.

—Te căsătorești?! Atât de devereme? Cu o fată pe care nu o iubești?!

Adam o privi trist.

—Și dacă aș întâlni acum o fată pe care să o iubesc, nu aș putea consolida o relație care să ducă la căsătorie în doar câteva luni, câte mai are mama. Fac asta doar pentru ea, și trebuie să mă grăbesc. Nu mai e mult timp.

—Nu crezi că sacrifici cam prea multe? îl întreabă Afrodita, fugindu-i gândul, involuntar, la comportamentul nesăbuit pe care îl are ea față de propria mamă, care era, de asemenea, pe ducă.

—Pentru mama...? Nimic nu e prea mult.

Odată ajunși în fața casei, Adam opri motorul și se răsuci spre Afrodita.

—Mersi că ai acceptat să vii.

—N-ai pentru ce. Măcar am aflat de ce îți pasă așa de mult de mine.

—Mda.

Afrodita zâmbi strâmb, și, coborând din mașină, spuse:

—Și eu care, prin naivitatea mea nemăsurată, credeam că te îndrăgostisei indubitabil și irevocabil de mine.

Adam îi zâmbi la rândul lui, pornind mașina.

Când era gata să pornească spre casă, îi mai strigă Afroditei, prin geamul deschis:

—Și ce te face să crezi că nu ar fi așa?