(Ne) Clișeic

~OPT~

Ceasul ticăia constant, măsurând puținele minute rămase până la sosirea lui Adam.

Afrodita stătea turcește în mijlocul patului.
"Ar cam trebui să încep să mă îmbrac. Mai sunt zece minute."

Fără tragere de inimă, se ridică din pat, îndreptându-se spre baie. Îi lipsea atât de tare Napoleon, cu gheruțele lui enervante ce o zgâriau pe picioarele goale...

Suferi un scurt aproape-atac-cerebral când privi în oglindă. Chiar când nu credea că se poate urâți mai tare...Surpriză! Fața ei era acum împodobită și cu niște cearcăne de toată frumusețea, așezate sub ochii roșii, injectați de la bocit. Nu mai trecuse cu penseta prin sprâncenele alea încă de la moartea tatălui ei. Și nici nu avea de gând să o facă. Să fi fost sprâncenele singurul ei defect, și poate ar fi făcut ceva. Dar, în condițiile în care corpul ei arăta ca un sac de box, nu mai avea rost să își dea silința pentru restul detaliilor nesemnificative.
Își cufundă fața în palmele pline cu apă rece.

Garderoba ei era alcătuită dintr-o unică pereche de jeanşi, însă, din materialul folosit pentru fabricarea lor, puteai face liniștit vreo zece perechi normale de blugi. Pentru că, da. Blugii ei nu erau normali. Îi puteai confunda, foarte ușor, cu un cort de circ.

Mai avea aruncate prin dulap câteva bluze, vreo trei tricouri vechi și un hanorac. Atât.

După câteva momente de gândire și câteva tentative de a asorta puținele articole vestimentare din dulap, Afrodita renunță la a-i păsa de cum arată și înșfăcă primul tricou care îi pică în mână. Negru. Cu un mesaj în germană, pe piept. După ce trecu peria de câteva ori prin claia de păr unsuros ce îi "împodobea" capul supradimensionat, își prinse părul cu un elastic, la spate, și ieși pe ușă, aruncându-şi veșnicul rucsac ponosit pe umăr.

Trecu pe lângă bucătărie, fără să îi arunce nici măcar o amărâtă de privire mamei sale. Se simțea al naibii de vinovată pentru asta, era conștientă că mai avea extrem de puțin timp de petrecut în compania ei, timp pe care îl irosea făcând pe supărata, pentru că orgoliul ei nenorocit nu o lăsa să își ceară iertare, dar nu avea ce face. Simțea că, dacă era supărată pe mama ei, nu va suferi atât de tare când va muri. Mai era, de asemenea, conștientă că asta era o aberație; oricum urma să sufere al naibii de tare pentru ea, dar continua să se mintă, pentru că poate-poate...

Un Volkswagen albastru, vechi, parcă pe aleea din fața casei Afroditei.

Adam își făcu de-ndată apariția, îmbrăcat foarte la întâmplare. Se părea că nici el nu se prea sinchisise să arate bine.

Eh, adevărul era că el arăta bine oricum, dar asta e cu totul altă treabă.

O salută zâmbitor pe Afrodita, deschizându-i portiera din dreapta a mașinii.

Aceasta urcă nepăsătoare, abia vârându-şi fizicul supraponderal prin spațiul prea mic dintre scaun și bordul mașinii. Autoturismul mirosea a levănțică și parfum de bărbat. Adam se urcă, la rândul lui, în mașină, și porni motorul.

—Mergem? o întrebă jucăuș pe Afrodita.

—Nu, stăm aici toată ziua, răspunse ea sec, plină de ironie.

Adam renunță la intenția de a mai face glume și începu să conducă tăcut.

Involuntar, mâna Afroditei se îndreaptă spre radioul aparent antic,încercând să îl pornească.

Adam o smuci brusc de mână, cu o figură panicată.

—Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu. Nuuu.

Afrodita îl privi perplexă.

—Hmm...De ce nu?

—E...Am preferințe muzicale destul de dubioase, nu aș vrea să te sperii.

"Pff. De parcă n-ai făcut-o deja.", gândi Afrodita.

—Oh, haide! Cât de rău poate fi?!

Adam zâmbi strâmb.

—Foarte rău, crede-mă.

—Tu realizezi că m-ai făcut al naibii de curioasă și că nu o să coborâm din mașina asta nenorocită până nu pornești radioul ăla, nu?

Adam oftă învins.

—
Mda, încep să-mi dau seama de asta.
Spunând acestea, Adam întinse mâna spre radio și, șovăielnic, apasă butonul play.
Imediat, mașina se umplu de niște acorduri delicate de harpă, asezonate cu o voce masculină, gravă, ce intona , cu o muzicalitate aparte, versuri precum:
"O, Mesia! Sfântule Fiu!
Miluiește-ne pe noi,
Muritorii tăi!"

Prima dată, Afrodita nu zise nimic. Adam o privea atent, neștiind la ce fel de reacție să se aștepte.

Dar răsuflă imediat, ușurat, când chipul Afroditei se lăți într-un rânjet imens.

—Și ce e așa de rău în a asculta muzică bisericească? E chiar...mișto, replică Afrodita, amuzată.

Adam începu să râdă cu poftă.

—Dintre toate adjectivele cu care a fost descrisă muzica bisericească, al tău e inedit. Nimeni nu a mai catalogat-o, până acum, "mișto".

—Nu mă pricep deloc la pălăvrăgeală emoțională, am fost corigentă la filosofie.

—Și eu, îi răspunse Adam zâmbind, întorcându-şi apoi privirea la drum.

—Și...Am ajuns.

Adam parcă în fața unei clădiri relativ mari, construită în stil victorian, cu două coloane de marmură neagră ce susțineau o terasă decorată cu fotolii și plante ornamentale.

Veranda era pavată cu piatră, iar scările aveau o balustradă în jurul căreia se încolăcea iedera ce acoperea întreaga fațetă exterioară a casei.

Era o casă...frumoasă. Dar arăta destul de părăsită.

—Deci, cam asta e casa mea, zise Adam, în timp ce îi deschidea Afroditei portiera de la mașină. Arată cam neîngrijită, dar la ce te aștepți la o casă în care locuiesc doar doi bărbați? Afrodita îl privi întrebător.

—Doar doi bărbați? Mama ta unde e?

Adam își coborî privirea în pământ.

—A divorțat de tata acum doi ani. Stă în Phoenix, cu sora mea mai mică.

—Stai să ghicesc...E pe citostatice?

—De unde știi?! o întrebă Adam, șocat.

—Am...Am fost cu mama la control. Era în sala de așteptare o femeie, însoțită de o fetiță. Mi-am dat seama că sunteți rude după ochi. Aveți ochii la fel de frumoși.

Adam își coborî privirea, rușinat.

Tăcură amândoi o vreme, stând acolo, pe alee.

—Nu mă inviți înăuntru? întrebă Afrodita zâmbind, la un moment dat.

—Oh, da, sigur! răspunse Adam, încurcat. Scuze.

—Și aici e camera mea, spuse Adam, indicându-i Afroditei niște scări ce păreau să coboare undeva, la subsol.

Casa era drăguță, destul de îngrijită. Dar se observa lipsa unei femei din ea. Pe măsuța din sufragerie erau împrăștiate cutii de pizza și pungi de snacksuri, pe lângă canapea erau doze de suc și de bere, iar la televizor rula un meci NBA.

Hum...la...subsol?! întrebă contrariată Afrodita.

Adam rânji.

—Da, la subsol. Pregătește-te emoțional pentru ce urmează să vezi.

—M-am născut pregătită.

—...Nu și pentru asta.