(Ne) Clișeic

~ŞAPTE~

Lacrimile nu sunt fierbinți. Degeaba încearcă romancierii, în exces de zel, să înfrumusețeze textele cu expresia lacrimi fierbinți, e în zadar. Lacrimile sunt reci. Lacrimile sunt sărate. Lacrimile sunt acide. Lacrimile sunt acolo, mereu.

Afrodita își șterse ochii cu mânecă bluzei și își trase nasul dizgrațios, înjurând în gând pentru vântul năprasnic ce bătea în ziua aia nenorocită.

Aruncă o privire piezișă spre ceasul de mână ce abia îi mai cuprindea încheietura grăsană.

16:29.

Euridice întârzia, ca de obicei. Tipic. Apariția mamei ei pe verandă îi atrase atenția.

—Nu știu ce să spun, Afrodita. Chiar nu știu.

—Nu e nevoie să mai spui nimic, ai zis destule, replică nepăsătoare Afrodita, făcându-şi de lucru cu șiretul de la pantof.

În câteva momente, își făcu apariția și Euridice, cu o față vizibil stânjenită. Avea în mână o garoafă ofilită. Afrodita o privi urât.

—Ai întârziat. O jumătate de oră.

—A...U...Eu...Afro, am avut ceva de făcut...Știi, George își serbează aniversarea weekend-ul ăsta și organizez o petrecere surpriză cu câțiva prieteni și...

—Bine, bine. Chiar nu îmi pasă, murmură Afrodita, ridicându-se cu greu de pe scara șubredă.

Se îndreaptă, însoțită îndeaproape de Euridice și de mama ei, spre curtea din spate. Frații ei erau deja acolo. Discutau aprins despre ceva, dar, odată cu sosirea celor trei, discuția luă sfârșit.

Lângă nucul bătrân era săpată o groapă, cam de mărimea unui pepene mare. Lângă groapă, era o cutie de carton.

Afrodita se apropie șovăielnică.

—Hum...Știu că e ciudat, a fost doar un șobolan. Dar...Napoleon a reprezentat singurul lucru pe care îl mai aveam de la tata. Mi l-a dăruit chiar înainte să moară.
Tăcere. Nimeni nu îndrăznea să mai zică nimic. Se temeau să mai zică ceva, Afrodita devenise neobișnuit de irascibilă în ultima vreme.

—Fără alte comentarii...Cred că e timpul să ne luăm rămas-bun de la Napoleon.

Și, spunând asta, Afrodita împinse cutia în groapă și îi făcu semn lui Pompiliu, cu capul. Acesta se repzi către movilița de pământ roșu de lângă groapă și, cu o săpiță de grădinărit, începu să rostogolească bulgării de țărână peste cutie.

Euridice o îmbrățișă consolator pe Afrodita, pe când mama ei îi puse mâna pe umăr, cu căldură.

—Vreau să fiu singură acum, șopti Afrodita, cu jumătate de gură.

Fără niciun comentariu aditiv, frații și mama ei, însoțiți de Euridice, se retraseră în casă, lăsând-o pe Afrodita așezată turcește pe solul umed, cu bărbia sprijinită pe genunchi.

Se apropia furtuna. Fulgerele ce se profilau în depărtare puteau confirma asta. Dar Afroditei nici că-i mai păsa. Voia să înceteze tot, să se trezească din visul ăla întunecat. Chiar când credea că nu se poate mai rău, mama ei își strecură capul pe fereastră, strigând:

—Ai un vizitator! L-am invitat înăuntru.

Afrodita își ignoră mama.
„Cu siguranță e Euridice. Dă-o-n colo, i-am zis că vreau să fiu singură. "

Tresări imediat, când o mână o atinse timid pe umăr. Ridicându-şi privirea, dădu cu ochii de însuși Adam. Stătea acolo, în toată splendoarea lui. Acolo, în curtea Afroditei. Cu veșnica lui mapă învelită în piele în brațe. Surâdea.

—Am nimerit într-un moment prost?

—Cel mai prost, îi replică Afrodita, făcându-i loc lângă ea.

Adam se așeză cu o față contrariată.

—Ai tu vreun moment bun?  întreabă timid, vădit în spirit de glumă.

Afrodita pufăi exasperată, dându-şi ochii peste cap.

—Dacă ai venit aici să mă faci să mă simt mai bine, să știi că faci o treabă îngrozitoare.

Un timp tăcură amândoi. Dar era o tăcere plăcută,nu genul ăla de tăcere stânjenitoare. Fără nicio vorbă, Afrodita înșfăcă mapa aruncată pe iarbă, lângă Adam, deschizând-o.

La început, toate schițele înfățișau flori și fructe. Apoi, câteva dintre ele reprezentau portretul unei fetițe, ce îi părea extrem de cunoscută. Mai apărea și portretul unei femei cu batic. O femeie superbă. Păcat că parcă fiecare umbră trasată cu creionul grafic urla "cancer".

Și, mai spre sfârșit, Afrodita făcu niște ochi mari, șocați. O grămadă de desene o reprezentau...pe ea.

Nu știa ce să zică.

Își ridică privirea spre Adam.

El o privea atent, parcă sorbindu-i fiecare gest, fiecare suflare.

—De unde ai știut unde locuiesc?

—Te-am urmărit într-o zi, răspunse rușinat Adam, plecându-şi privirea.

—Ai putea, te rog, să îmi explici de ce faci toate astea?

—La ce te referi, mai exact?

—Oh, știi foarte bine. Mă saluți în autobuz, apoi îmi spui că sunt frumoasă. Mă bagi în seamă. De ce? Blonda pe care probabil o numești "iubită" nu te face fericit?

Pe chipul lui Adam apăru o grimasă melancolică.

—E...greu de explicat. Cel mai bine ar fi să îți arăt.

Afrodita îl privi atentă, o clipă. Parcă analiza posibilitățile.

—Mâine, la două. Vezi să merite.