Don't Blame Me

Capitolul treizeci și unu

"Hold him gently in your hands. He has been cracked enough as it is, and his heart is more shattered than he lets on."

- Unknown

După minute bune de călătorit pe străzile din Greensboro, am realizat că am părăsit orașul la fel de repede pe cât am venit. Damon ședea relaxat în scaunul lui, cu spatele adâncit în spătar și umerii coborâți, ținând o mână lejer pe volanul din piele și cealaltă încă pe coapsa mea, deși atingerea lui nu era cea mai confortabilă din lume. Deseori m-am trezit holbându-mă în jos, la felul în care degetele lui se contopeau în materialul blugilor mei, parcă contopindu-se, de parcă locul lor a fost acolo încă din totdeauna. Și avea o mână atât de mare încât acoperea un sfert din partea de sus a piciorului meu.

Era inconfortabil, deoarece nu eram împăcată cu astfel de gesturi denumite "romantice". Nu erau pentru mine, și nici măcar pentru el. Nu îi ședea bine în poziția de iubit afectuos. Însă era pornit să experimenteze puțin. De parcă i-ar fi teamă că profeția lui se va îndeplini și viața lui se va încheia cât de curând. Și voia să facă câte puțin din toate înainte de final. Era atât de trist dar și de frumos în același timp.

Din când în când îi furam priviri, sorbind din plin lateralul feței lui. Această nouă tunsoare îl face mult mai... masculin. Mai matur. Un bărbat feroce. Părul puțin mai lung îi transformă aspectul în unul copilăresc și inocent. Dar acum... aerul lui de nemernic s-a amplificat. Însă trebuia să recunosc că și frumusețea lui luase o altă întorsătură.

În mașină era întuneric și liniște. Atât de liniște încât până și gândurile mele au fost înecate, inexistente. A trebuit să îmi opresc până și gândirea. Pentru a nu simți, a nu face parte din jocul lui decât ca o marionetă care doar există aici. De aceea nu simțeam nimic când îi priveam mâna așezată pe piciorul meu.

Atunci când el deviase de la drumul principal, conducând acum pe un asfalt șubred, am privit țintă în față. Undeva sus, părând că este un soi de deal, puteam vedea o cruce imensă și luminată. Chiar și atunci, nu m-am gândit că poate fi vorba despre o biserică.

Am început să urcăm dealul, Damon fiind nevoit să își ia mâna de pe mine pentru a ajuta schimbătorul într-o treaptă de viteză mult mai mică. Și abia atunci am putut să respir fără a avea un lanț cu sârmă ghimpată înfășurat în jurul gâtului meu. Am putut să fiu liberă. Și am luat guri mari de aer, înlocuind de îndată golul din plămânii mei.

Dealul nu era mare, astfel că nu a durat mult până să ajungem în vârf. Iar când am văzut biserică imensă cu vitralii în fața noastră, am rămas șocată. Damon m-a adus la o biserică.

Doamne. Era măcar în regulă să intru? Nu am mai fost într-un locaș sfânt de peste zece ani cred. De foarte multă vreme. Aproape că nu îmi amintesc cum arată interiorul uneia. Am fost atât de mică când am pășit pentru ultima dată într-o biserică.

El a lăsat mașina să se odihnească pe o pajiște acoperită de pietriș care scârțâia sub roți. A închis motorul și într-un final își întoarce capul în direcția mea, privindu-mă cu goliciune în ochi. Parfumul lui specific era persistent în mașină, mă amețea. Chiar în fața noastră se afla un felinar, iar lumina lui se reflecta în lănțișorul de argint de la gâtul lui.

Își îndreaptă spatele și se apropie de mine. Am rămas din nou împietrită, doar urmărindu-i chipul și acei ochi întunecați care se contopeau cu întunericul din jurul nostru, cu negrul cerului.

- Ești credincioasă, Victoria?

Nu știam dacă întrebarea era pusă într-un mod cât se poate de serios sau doar își bătea joc de mine. De aceea, am pufnit scurt, însă am rămas serioasă când am observat lipsa de amuzament de pe chipul lui. Ochii lui au căzut pe buzele mele, privindu-le cu atâta intensitate și poftă.