JOCUL VULPILOR. Cronicile Taberei Kazdin volumul 2

Capitolul 29

Abberney

"Nu te pune cu mine, Abigail! Nu știi ce sunt în stare să fac. O să te măriți cu Cyril și am terminat cu asta!"

O să mai vedem noi, domnule Abberney.

Îmi strâng mai tare paltonul în jurul corpului, blestemând frigul îngrozitor din Kadara.

Poate că trebuia să-mi calculez mai bine mișcările înainte să mă cert cu tatăl meu vitreg și să sfârșesc lăsată pur și simplu în drum.

Și nu e vorba de bani, pentru că am afurisiții de bani... dar toate hanurile sunt pline în toiul Festivalului, iar tata știa foarte bine asta atunci când a poruncit să fiu scoasă de la Lebăda Argintie.

Așa că am petrecut o noapte întreagă în Piața Mare, și astăzi rătăcesc printre tarabele pustii, întrebându-mă unde zeilor aș putea găsi niște medicamente pentru durerea cumplită de cap.

Fir-ai tu să fii, Kadara! Oamenii au petrecut toată noaptea și acum probabil dorm până la prânz.

Aș dormi și eu dacă aș avea o alternativă mai bună decât băncile tari de la marginea Pieței. Și nu m-aș putea înjosi să fac asta, chiar dacă ar fi niște bănci comode. Așa că da, sunt nedormită de două zile, mi-e frig, și n-am de gând să accept propunerea tatei.

Prefer să rămân pe-aici încă o noapte, până îngheț și mă curăț, sau ceva de genul ăsta.

Am văzut deja cum e să ai un tată violent. Chiar nu țin să văd cum e să ai și un soț violent, iar Cyril Barnes e cel mai odios bărbat pe care-l cunosc.

Nu l-am suportat niciodată, încă de când   a vrut să mă sărute cu forța, pe la paisprezece ani. De atunci apucăturile lui violente s-au dezvoltat foarte mult, iar obsesia pe care o are pentru mine nu-i în niciun caz măgulitoare.

- O ciocolată caldă cu frișcă, spun răgușit, când găsesc în sfârșit o tarabă deschisă.

Poate că nu am de unde lua medicamente, dar pot să beau ceva care să-mi alunge frigul îngrozitor din oase.

Mă retrag pe o bancă pustie cu băutura mea caldă, privind ca prin ceață oamenii adormiți care traversează foarte rar Piața.

Cineva se împiedică de un butuc ars, trecând împleticit printre tarabe.

- Ah, nu găsești o pastilă la ora asta nenorocită!

Ceva din tonul lui enervat exprimă atât de clar disperarea mea încât izbucnesc într-un râs huruit.

- Nu, amice, nu-i ziua ta norocoasă.

Nici a mea.

Trecătorul se oprește brusc undeva în apropiere, punându-mă oarecum în alertă.

- Abberney?

Ah, fir-ar să fie!! Știam eu că recunosc vocea. Trebuia să-mi dau seama!

- Lacoste! îngân răgușit.

- Ce zeilor faci acolo singură cuc?

- Tu ce faci?

- Nu-i evident?! Caut o afurisită de pastilă pentru durerea de cap!

Asta mă face să râd și mai tare.

- Aha! Dacă găsești, ia una și pentru mine. Nu-i cea mai bună zi din viața mea.

El se apropie nesigur.

Are ochii puțin injectați și albastrul lor e tulbure, ca și cum abia s-a trezit. În mod clar abia s-a trezit, pentru că arată vraiște, și are haina încheiată greșit.