Capitolul 10

8.8K 481 14
                                    

   Bat nervoasă cu degetele un ritm anormal și respir greoi. Starea de șoc trece, iar eu reușesc să deduc gluma proastă la care iau parte în mod involuntar.

-Da, Hope. Eu sunt tatăl tău, spune pentru a treia oară.

-Sunt la camera ascunsă, rostesc într-un final. E o glumă, nu?

-Nu este nici o...

-Poți să-ți strângi jucăriile și să pleci. Mie una mi-ar fi rușine dacă aș fi in locul tău și nu doar pentru că ai un loc în societate, ci pentru că ai o vârstă.

   Pufnesc indignată trăgându-mi mâna dintr-a sa.

-Chiar sunt tatăl tău. Întreab-o pe Lindy, ea o să-ți spună, continuă când își dă seama că nu îi înghit balivernele.

-Și cine dracu' e Lindy? îl întreb cu o sprânceană ridicată.

-Linda, mama ta.

-Ia stai ușor, armăsarule. Mi-a făcut o deosebită plăcere și îmi pare rău, dar întâlnirea noastră s-a sfârșit. Să nu îndrăznești să te apropii de familia și prietenii mei!

       I-am tăiat creanga cu putere și am ieșit din local ca o furtună căutându-mi disperată telefonul prin buzunare. Îl găsesc și sun prima persoană.

-Alo?

-Luke, expir ușurată când răspunde. Am nevoie de tine acu' nu altă dată.

-La mine? În zece minute, e bine? spune numaidecât băiatul.

     Termin apelul băgând telefonul mobil în buzunarul strâmt al blugilor. Arunc o privirea de-a lungul străzii aglomerate până reușeșc să găsesc un taxi. Urc de grabă în automobil și îi spun șoferului adresa. Mâinile îmi transpiră, iar pulsul îmi crește cu fiecare minut. Arunc bancnotele pe scaunul pasagerului lăsând un bacșiș destul de mare.

     Trântesc portiera și pornesc pe alee. Bat de câteva ori in ușă cu putere, dar nici un răspuns. Încheietura începe să mă doară, dar cum se spune: speranța moare ultima.
Răsuflu și apropii fruntea de ușă sprijinindu-mi mâinile de tocul acesteia, iar în secunda următoare se deschide dezvăluindu-mi-l pe Luke îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni ce cădeau periculoas de jos pe șolduri.

-Ce s-a întâmplat? Ești bine? întreabă studiindu-mi chipul.

-Nici n-ai idee, spun cu fața în pieptul sau.

     Se dă din ușă oferindu-mi șansa să aleg unde mergem pentru a discuta. Aleg scările - dormitorul.

-Bună ziua, o salut pe bruneta din fața televizorului. Să știți că sutienul era al meu.

-Știam și eu scumpo, spune femeia râzând.  La ce față a făcut Luke când i l-am aratat nu aveam nici un dubiu în privința lui.  Era să pice jos.

   Fiul femeii prinde o nuanță gălbuie și un zâmbet ce trăda rușinea.

-Inchide gura dragule, surâde mama acestuia. E un sutien, nu o grenadă.

   Râzând ne continuăm drumul spre camera şatenului una mă arunc în pat epuizată, iar Luke se așează lângă mine în poziție turcească.

-Stai jos că s-ar putea să cazi de nu te vezi, oftez ridicându-mă pe coate.

-Începi să mă sperii pentru numele Lui Dumnezeu. Spune o dată ce s-a întâmplat, zice folosind un ton tăios.

     Expir și încep să-i povestesc cu lux de amanunte. Pe tot parcursul povestii şatenul a ascultat cu atenție urmându-mi fiecare gest si mișcare.
I-am povestit tot. Cap-coadă, inclusiv recapitulare.
   
     Câteva exclamații însoțite de niște încruntături și priviri cu subînțeles. Atât. Ele mi-au oferit indicii cu privire la starea celui din fața mea, nimic mai mult.

Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum