Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

CAPITOLUL 15

      — Iubito, se pare că relația ta cu Alexander este mult mai serioasă decât credeam! ultima voce pe care îmi doream să o aud îmi răsună în urechi, în timp ce eu aproape că rămân fără aer. 

      — Nu este asta treaba ta Eduardo! La naiba, băiatule, lasa-mă în pace! rostesc ferm, cu o ură venită Dumnezeu știe de unde, după ce reușesc să inspir o gură mare de aer.

      — Nu pot iubito! Ești a mea și nu vei mai fi a altuia, continuă, iar eu simt cum panica de acum câteva momente, este înlocuită de o stare de nervi ce îmi face mâinile să tremure și tot trupul să mi se încordeze. Îl simt de parcă mi-ar fi suflat în ceafă,  de parcă ar fi de ajuns  să îmi întorc capul pentru a-i privi chipul pe care cândva l-am iubit!
  
         Și am făcut-o, l-am iubit așa cum nu credeam că am să o fac vreodată, așa cum nu mă vedeam iubi pe altcineva!

De ce naiba am răspuns fără să mă uit cine sună?

— Eduardo! Nu rezolvi nimic cu amenințările, nu îmi este frică de tine! încerc să îi țin piept idiotului, dar la naiba de nu tremur toată și ochii îmi sunt plini de lacrimi ce se pregătesc să-și croiască drum pe obrajii mei.

Tot felul de imagini cu mine și el își fac loc în mintea mea, făcându-mă să scâncesc din cauza durerii care mi se împrăștie cu rapiditate prin trup.

De ce acum doare?
De ce doare atât de tare,
Acum, cand, cumva, am îndrăznit să cred, că pot fi bine?

— Maya, ești bine? glasul lui Alexander reușeste să pătrundă prin zidul ce se ridica în jurul meu, dar nu sunt capabilă să rostesc ceva. Durerea a revenit în valuri furioase care se sparg cu viteză de sufletul meu, așa cum, furioasă, marea se izbește de dig, în zilele furtunoase de iarnă, afectându-mă la fel de tare cum au făcut-o atunci când am fugit din biserică, în urmă cu trei ani.

Trei ani în care am crezut că m-am vindecat, dar abia acum realizez cât de tare m-am înșelat.

Nu te vindeci fugind, doar te ascunzi, doar dai timp inevitabilului să își pregătească lovitura!

Singurul lucru de care mai sunt capabilă, este să îi fac, ușor, semn din cap că nu și, fără să ezit vreo secundă, mă refugiez în brațele lui, ținând încă telefonul la ureche.

Poate că ar fi trebuit să îi închid deja, dar nici măcar de asta nu sunt în stare.

Totul doare!

Amintirile dor la fel de tare ca în ziua în care au fost create și sunt mai dezamăgită de mine, decât am fost vreodată, căci nu am reușit să uit acel capitol al vieții mele, oricât de tare m-am chinuit.

— Spune-i iubitului tău să își păzească spatele! Lucrurile nu vor rămâne așa, Maya! Ai să te întorci singură la mine păpușico. Alexander îți ascunde foarte multe, poate este chiar mai rău decât mine, îngeraș! mă amenință Eduardo nervos.

Eu însă, nu mai sunt în stare sa îi răspund din cauza lacrimilor ce curg șiroaie pe obrajii mei, încețoșându-mi privirea. Realizez că nu mai suntem în bucătărie, abia în clipa în care Alexander îmi ia telefonul din mână, ducându-l la ureche. Dar este prea târziu, imediat ce Eduardo și-a terminat de rostit amenințarea, a închis, lăsând în urma sa, o liniște apăsătoare care nu mi se pare că ar prevesti ceva bun.

E precum liniștea dinaintea furtunii, cea care prevestește marile tsunami, în timp ce copii aleargă fericiți pe malul mări.

—Du-mă acasă! e tot ce reușesc să îi zic lui Alex, în timp ce încerc să îmi șterg lacrimile, însă abia după ce cuvintele îmi părăsesc buzele, realizez ceea ce tocmai am spus.