Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2, Capitolul 4

        Știi? Vine o zi în care îți dai seama că oricât de mult strigi, în stânga și în dreapta, că doar tu îți conduci viața, realitatea este cu totul alta.

        Nu suntem singuri niciodată, prea puține sunt deciziile pe care le luăm doar gândindu-ne la noi, majoritatea sunt luate ținând cont de miile de factori ce ne înconjoară, însă de cele mai multe ori, frica este cea care ne îndeamnă să luăm o hotărâre sau alta.

         Doar că, la un moment dat, nu mai contează ce și cum, ci doar că, fără să îți dai seama, ajungi în locuri și conjuncturi în care nu te-ai fi imaginat niciodată.

         Nu contează că în loc de dreapta ai făcut stânga, la intersecția din centru, și în loc să ajungi acasă la tine,
ai ajuns acasa la el, că ai uitat să pui zahăr în cafeaua de astăzi de dimineață și ai băut-o amară, nici măcar faptul că ai fugit ca o laşă nu mai este important, atunci când cărțile au fost aruncate, săgețile lansate și drumul schimbat, sau abandonat!

        Totul se transforma în fum, înveți să trăiești cu durerea, o pansezi cu amintiri și te agăți cu speranță de fiecare zi ce vine, o îmbraci în mătase și te alinți atingându-i finețea, te privești în oglindă și încerci să îți dai seama cum ar fi, dacă ar face-o el, însă dezamăgirea te izbește din plin când auzi veștile despre cel în ale cărui mâini ți-ai lăsat inima, sufletul, iubirea și tot ceea ce ești ca și femeie.

          În adâncul sufletului am sperat că va rămâne al meu, că nu mă va asculta și că îmi va păstra locul din dreapta lui, așa cum a făcut-o de multe ori înainte, însă nu, locul meu este ocupat în fiecare zi de altcineva. În fiecare noapte capul unei alte femei se odihneste pe pieptul său, o alta îi dezmierdată trupul și îi alintă buzele.

           Doar că, nu îi pot reproșa nimic, căci nu el e de vină, toată vina este a mea, a anturajului nostru, a vieții și a alegerilor făcute în trecut. Un trecut pe care, din păcate, nimeni nu îl poate schimba.

          Degeaba îmi pare rău, uneori este prea târziu și pentru asta, sunt momente în care cred că este prea târziu pentru noi, dar apoi simt mișcările fiicei mele, ce se încăpățânează, de câte ori simt că nu mai pot, să îmi arate că lucrurile sunt pierdute abia atunci când moartea ne prinde în ghearele ei, până atunci orice e posibil, cărțile din mână pot fi schimbate, pionii de pe tabla de șah mutați și situațiile întoarse în favoarea mea.

        Am știut, încă de când m-am lăsat sărutată, pentru prima dată, de buzele lui cu aromă de căpșuni, că dacă voi ajunge să mă îndrăgostesc din nou, de această dată va fi pentru totdeauna, am simțit că el este acel el al meu și că orice aș face, orice aș zice, oricât voi încerca să neg, va fi ultimul bărbat din viața mea.

        Poate că sunt de modă veche, poate că sunt prea visătoare, prea romantică, prea... de pe altă lumea, cum ar spune Dereck, însă inima mea a fost ruptă o dată, am încercat ani la rând să o îmbin în așa fel încât fiecare bucățică să ocupe locul ei, să nu rămână nici o gaură, sau piesă în plus, dar nu am reușit până nu a apărut el.

       Cu tandrețe, jocuri copilărești, răbdare, iubire, a reușit să îmi coasă sufletul rupt, să-mi construiască inima și să-mi redea visele, să-mi dărâme zidurile ridicate și să mă ajute să mă redescopăr. Prea multă vreme m-am dat ceea ce nu eram, i-am lăsat pe toți să mă perceapă ca pe o femeie împlinită, fericită, căruia nimic nu îi lipsește. Doar că eu eram exact opusul, sufletul încă plângea, iar rănile țesute cu sârmă ghimpată încă dureau, înțepau și sângerau.

        Nimeni nu avea voie să vadă dincolo de zâmbetul ce îmi îmbrăca chipul, nimeni nu încerca să descopere ce este dincolo de femeia de succes ce a răzbătut într-o lume a bărbaților, nimeni, până la el.