Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

CAPITOLUL 9

- Eduardo? șoptesc ușor speriată, mai mult pentru mine, neașteptând un răspuns de la cineva, încercând să îmi dau seama dacă doar mi se pare sau este real.

- Da, Maya! răspunsul lui vine prompt. Te rog, trebuie să vorbim! continuă, iar eu, pentru o clipă, îngheț. Pur și simplu nu mă mai pot mișca. Trupul nu îmi mai ascultă comenzile date de creier, iar aerul mi se oprește în piept, nemaigăsind drumul către plămânii ce tânjesc după el.

Asta nu poate fi real!

- Nu avem nimic de discutat, Eduardo! îi spun, încercând să par indiferentă și reușesc.

Sunt mai mult decât mulțumită de faptul că, din fericire pentru mine, panica ce încerca să pună stăpânire asupra mea, a dispărut imediat, nelăsându-mi vocea să tremure nici măcar un pic vocea, în fața sa.

- Maya nu e adevărat nimic din ceea ce ai auzit atunci în baie, adaugă, fără să țină cont de ceea ce eu îi cer. Nu era nimic între mine și Daniella, intenționat a spus acele lucruri! Voia să ne despartă și a reușit! Te-am iubit, scumpo! Încă te iubesc, Maya! își continuă discursul atât de grăbit, încât am impresia că toate cuvintele ce i-au părăsit buzele, sunt atent studiate. Ca și cum ar fi învățat un monolog, pe care l-a tot repetat în fața oglinzii, iar acum are ocazia de a-l spune, pentru prima dată, în fața publicului țintă.

Cât de hilară e viața!

De ce naiba mi se întâmplă asta, tocmai acum? După trei ani de zile, în care drumurile noastre nu s-au intersectat nici măcar pentru o secundă, astăzi are tupeul de a veni să îmi spună că mă iubește, că m-a iubit și că nu e adevărat nimic din tot ceea ce am auzit!

Și mai are pretenția să îl și cred!

De parcă eu aș fi vreo proastă, sau vreo puștoaică de cincisprezece ani, care încă crede că tot ceea ce zboară se și mănâncă! Dacă chiar nu era adevărat, venea atunci, mă căuta după ce am plecat din Biserică, încerca să îmi explice într-un fel sau altul cum stă situația în realitate, nu dispărea din peisaj, urmând să apară acum, când ne-am întâlnit accidental, iar eu nu am apărut singură la petrecere.

Deodată, mintea îmi zboară în trecut și, fără să vreau, mă pierd printre gânduri și amintiri pe care le credeam de mult pierdute și deja nu-l mai aud.

Însă îl văd!

Îl văd mișcându-și buzele fără oprire, dar nu reușesc să mai deslusesc nici un cuvânt, nu când zeci de amintiri din trecut se luptă să iasă la suprafață.

Bine că măcar nu mai dor!

Dintr-o dată îl observ deplasându-se și îmi dau seama că se îndreaptă spre mine. Instinctiv mă dau un pas în spate, căci ultimul lucru pe care mi-l doresc este să se apropie atât de tare încât să îmi invadeze spațiul personal, dar, spre ghinionul meu, mă lipesc de ușa din lemn masiv, pe care nu am apucat să o descui acum câteva minute.

Nu știu ce vrea să facă, căci nu mai rostește nimic, iar ochii săi nu mă ajută să îi deslușesc intențiile. Nu știu ce vrea să demonstreze! Habar nu am ce vrea să îmi demonstreze, în clipa în care își lipește palmele de talia mea și omoară până și ultimul centimetru care mă mai ținea departe de el, însă eu tresar! O fac speriată de răceala ce mi se instalează în tot trupul.

Și poate că sunt nebună, că nu e normal modul în care trec de la o stare la alta, dar acum îmi vine să zâmbesc, mulțumită de faptul că atingerile sale nu îmi mai trezesc aceleași sentimente pe care mi le trezeau în trecut. Până și când m-a atins Alexander, în seara aceasta am simțit cum un fior mi se împrăștie prin tot corpul, am simțit cum îmi arde pielea sub palmele lui și respirația mi se accelerează. Însă acum, acum nu simt nimic, nici un fior, nici ură, nici iubire, nimic!