De fiecare dată când
Gandu' mi se avantă
În colțuri atât de depărtate
De axa frântă a logicii mele
Stiloul vrea sa picteze
Versurile unei poezii
La fel de abstracte
Ca tablourile lui Picasso.
As începe cu o metaforă,
Dar n-am subiectul
Și nici timpul.
Dali avea dreptate
Că scurgerea timpului
În persistența memoriei
Este ireversibilă.
Și parca și mie
Îmi vine sa strig
Ca în tabloul lui Munch
Când mă simt zdrobită
De angoasele omului modern
Atunci când mă simt amenințată
De căderea în instincte gregare.
Doar noaptea,
Mai sunt protejată.
Și când somul nu apare
Parcă praful de stele
Se amestecă cu norii
Ca într-o noapte înstelată,
Așa cum a văzut Van Gogh.
