Suflet de vampir

Capitolul 1.

    S-a trezit din transă şi s-a uitat în jur, realizând stupefiată că iar se afla pe o stradă uitată de lume înconjurată de cadavre secătuite de sânge. A închis ochii şi a oftat. Era deja a treia oară săptămâna asta.

    Şi-a tras gluga pe cap şi s-a afundat mai mult în hanoracul gros sperând să nu fie văzută apoi a dispărut în negura nopţii, întorcându-se acasă.

    Nu a putut dormi toată noaptea, sau mai bine zis ce-a mai rămas din ea pentru că la ora patru dimineaţa abia ajunsese acasă.

    A ieşit din camera ei cu paşi leneşi cu gândul de a se duce să-şi prepare micul dejun. Avea de gând să vorbească urgent cu părinţii ei despre ce i se întâmpla. Aşa ceva nu era normal. Nu ştia ce i se întâmplă şi îi era teamă că într-o zi urma să se trezească în sufragerie înconjurată de cadavrele lor.

    Şi-a scuturat capul alungând aceste gânduri morbide şi a deschis uşa bucătăriei dând ochii, în mod neaşteptat, cu părinţii.

    — Neaţa, scumpo! Cum ai dormit? o întrebă mama ei în timp ce pregătea micul dejun

    — Mbine... ezită ea şi se aşeză la masă, lângă tatăl său

     A început să se joace cu paharul de apă aşezat în faţa ei şi să se gândească cum să pornească discuţia cu părinţii.

    S-a pierdut în propriile-i gânduri şi nici nu şi-a dat seama când au terminat toţi de mâncat.

    A tras aer în piept şi a zis:

    — Mamă, tată, trebuie să vorbim.

    Ştia că trebuia să înceapă discuţia acum. Era un subiect serios, poate chiar periculos, putea spune. Deja amânase discuţia asta de prea multe ori.

    Părinţii ei nu au zis nimic câteva secunde. Doar s-au uitat unul la altul.

    — Ce s-a întâmplat, scumpo? întreabă tatăl într-un final

    — De câteva săptămâni, mi se întâmplă lucruri ciudate. Mă trezesc în mijlocul nopții, iar în jurul meu sunt cadavre care sunt pur și simplu lipsite de sânge. Chiar noaptea trecută s-a mai întâmplat asta. Nu știu ce se întâmplă cu mine și mi-e frică...

    Ei n-au zis nimic. N-au avut nicio reacție de parcă s-ar fi așteptat la asta.

    — Cath, du-te te rog din camera ta. Vorbim mai târziu.

    A făcut ce i-a spus tatăl ei. A ieșit din bucătărie și imediat ce a închis ușa a auzit țipetele mamei sale. S-a oprit în loc și a găsit o poziție favorabilă de unde să asculte conversația.

    — Nu pot să cred aşa ceva! s-a răstit femeia

    — Nici eu nu pot să cred că nu ți-ai dat seama deja de asta sau că nici măcar nu ai luat în calcul posibilitatea.

    — Nu... Nu. E imposibil.

    — Nu e imposibil deloc, Bliss! E normal!

    — Nu, nu e! Tocmai asta vreau! Să fie normală! Nu vreau să fie ca tine! Vreau să fie umană!

    — Umană? Ți se pare că eu nu sunt uman?

    — Nu în totalitate! Dacă nu se poate controla?! Ce ne facem atunci? Dacă o descoperă cineva?

    — Nu se va întâmpla asta. O s-o iau sub aripa mea și o voi învăța tot ce știu.

    — Nu... Nu pot accepta asta! Eu am plecat de aici!