Malakai - PUBLICATĂ

Prolog

       Viața mea s-a schimbat la o sută optzeci de grade în ziua în care Malakai D'Andre, bad boy-ul școlii, a avut acel accident nenorocit de motocicletă. Atunci nici măcar nu mi-am dat seama și avea să mai treacă ceva timp până când să realizez impactul pe care urma să îl aibă acel eveniment asupra vieții mele.

       Eu și el? Locuitori din universuri diferite. 

       Această poveste nu este despre fata naivă care s-a îndrăgostit până peste cap de tipul rău, fermecată de zâmbetul lui dulce și amețită de parfumul lui năucitor. Dacă aș fi avut de ales, aș fi rămas în universul meu mediocru, lipsit de evenimente strălucitoare. În plus, nu am fost niciodată naivă sau tocilară.

       Dar a trebuit să îi salvez viața.

       A trebuit să îmi complic existența.

       Ziua a început ca a oricărei alte adolescente de șaptesprezece ani. M-am trezit mai obosită decât m-am dus la culcare, am făcut un duș, am schimbat câteva cuvinte cu bunica în timp ce luam micul dejun, apoi am ieșit pe ușă, dar nu înainte să iau mărul pe care mi l-a întins, deși era conștientă de faptul că nu plănuiam să îl mănânc.

       Mai aveam patruzeci de minute până să ajung la liceu. Mi-am băgat căștile în urechi, am dat drumul la muzică și am pornit pe jos. Preferam să merg decât să iau autobuzul. Dacă aș fi făcut-o, probabil viața mea ar fi rămas cum era. Aș fi reușit să trec prin ultimul an de școală fără alte complicații și să îmi fac visuri în legătură cu planurile de facultate pe care oricum nu aveam posibilitatea să le urmez. Mai bine muream decât să îi cer mamei mele bani.

       Dar nu am luat autobuzul în acea zi. Ceea ce e ironic, având în vedere că în urmă cu o zi decisesem să nu mai merg pe jos.

       Era șapte și jumătate și mai aveam de mers cam douăzeci de minute până la liceu.

       Atunci l-am văzut.

       Adevărul e că nu prea aveai cum să nu îl observi pe Malakai D'Andre, gonind fără nicio grijă pe motocicleta lui strălucitoare. Era imposibil să nu întorci capul după el. Și, după ce am întors capul, am văzut-o. Mașina care nu oprise la stopul pe care până și eu îl vedeam din depărtare. Probabil o văzuse și el, însă mult prea târziu. Am înmărmurit în mijlocul trotuarului, simțind cum tot sângele mi se scurgea din obraji. Voiam să țip, dar nu puteam. Nici nu îmi amintesc dacă am încercat, însă chiar dacă aș fi reușit, ar fi fost inutil. Malakai nu avea cum să mă audă. Îmi amintesc că mi-am ținut respirația atât de mult, încât plămânii au început să-mi ardă, cerșind după aer.

       Până să mă dezmeticesc, a fost prea târziu. Mi-am scos căștile din urechi în timp ce alergam spre el. Mașina care îl izbise a trecut pe lângă mine cu o viteză năucitoare. Am aruncat o privire fugitivă la numărul de înmatriculare, dar tot ce puteam să văd era sânge. Sângele lui Malakai, scurgându-se pe asfalt. Am sunat la 911 înainte să ajung la el. Nu îmi amintesc ce am spus exact, însă sunt destul de sigură că m-am bâlbâit și am început să plâng.

       M-am așezat în genunchi. Sângele lui fierbinte a pătruns în materialul blugilor mei și am crezut că urma să vomit. Nu arăta bine. Nu arăta deloc bine. Sub tot sângele ăla, avea o fractură deschisă la picior, dar sângele se mai scurgea de undeva. Din cauza gecii de piele nu reușeam să văd ce se întâmplase cu mâinile sale, însă una dintre ele se afla într-o poziție chircită, îngrijorătoare. Nici nu îndrăzneam să îl privesc mai mult de câteva secunde. Am închis ochii și i-am strâns cu putere.

       Nu fi idioată, mi-am zis. Lacrimile tale nu îl ajută cu nimic.

       În plus, Malakai nu merita ca altcineva să plângă pentru el. Niciodată. Deși mă mutasem în oraș doar de un singur an, știam cine era. Un tip cu probleme de comportament, violent, care în unele zile era înconjurat de oameni, iar în altele punea preț pe singurătate și, în cazul unei altercații, existau nouăzeci la sută șanse să fi fost implicat. Ba nu. Nouăzeci și nouă.