Malakai - PUBLICATĂ

7. Inima mea îi aparține lui Malakai

7. Inima mea îi aparține lui Malakai

       — Deci? Cum a fost?

       Mă rotesc spre Elliot și încerc să îmi dau seama despre ce vorbește.

       — Ă... da, răspund, încercând să nu par chiar căzută din spațiu.

       Elliot vorbește despre filmul de la care tocmai am ieșit. Două ore din viața mea care au fost irosite. Două ore în care, în loc să mă concentrez pe ecranul din fața mea, m-am gândit la Malakai. Trebuie să încetez să mai fac asta. Nu știu cum, însă trebuie să-l scot din mintea mea. A devenit o prezență constantă. Sâcâitoare.

       — Mi-a plăcut, mormăi.

       Zombi și... ceva? În niciun caz, însă mi s-a părut o idee bună să ies cu Elliot. Și chiar așa a fost. Până să-şi găsească drumul Malakai în gândurile mele, Elliot a fost ca o gură de aer proaspăt după ce stai închis în casă prea mult timp. Elliot nu e morocănos. Elliot nu țipă la mine. Elliot e normal.

       — Habar n-ai despre ce vorbesc, nu?

       — Nu prea. Scuze.

       Îi ofer zâmbetul meu larg. Cel care mă scoate de obicei din probleme, sperând să nu se supere pe mine.

       — Nu-i nimic. Vrei să te duc acasă?

       Clatin din cap. Îndată e șapte și trebuie să ajung la Malakai, dar nu-i spun asta lui Elliot.

       — Nu, mulțumesc. Trebuie să ajung undeva.

       Elliot își trece o mână prin păr și îmi zâmbește stingher. Arată de parcă vrea să spună ceva, dar nu-şi găsește cuvintele. În cele din urmă o lasă baltă și doar mă sărută pe obraz.

       — Atunci presupun că ne vedem mâine.

       Dacă nu apare nicio urgență la familia D'Andre care m-ar împiedica să ajung la școală. Poate găsește Malakai stafide în desert și nu îi plac, sau orice prostie de genul.

       — Ne vedem mâine, îl asigur, deși zic asta mai mult pentru mine.

       Am nevoie să știu că normalitatea e acolo, la locul ei. Că în afara conacului D'Andre, lumea nu e prost dispusă. Că atunci când nu interacționez cu Malakai, lumea își urmează cursul ei normal. Îl privesc pe Elliot cum se urcă în mașină, apoi pornesc spre Malakai. Mi-am luat și ghiozdanul cu mine, în cazul în care Malakai e prost dispus și nu are chef să vorbească. Am câteva proiecte de făcut. Și am făcut și o listă pentru el, dacă va binevoi să arunce o privire peste ea.

       Nu prea știu în ce stare o să-l găsesc pe Malakai, mai ales că ieri, după ce a adormit, am plecat. Nu chiar imediat. S-a dovedit că a-l privi pe Malakai cum doarme e aproape la fel de liniștitor ca atunci când te uiți la pești. Și am rămas. O oră. Sau poate două. Și i-am verificat temperatura din când în când, dar nu are importanță. Pentru el nu contează. Și n-ar trebui să conteze nici pentru mine, însă atitudinea lui e frustrantă.

       Mă mișc greu și ajung pe la șapte jumătate. Sun la ușă și aștept. Acum nici măcar nu îmi mai simt stomacul în gât. Nici palmele nu-mi mai transpiră. Doar m-am resemnat și aștept ca Malakai să se întoarcă la școală, deși noi n-am vorbit niciodată despre asta.

       De data asta, nu Marta e cea care îmi deschide ușa. În fața mea stă Malakai. Încruntat, evident. O să facă multe riduri, dar nu-i treaba mea.